A șaptea dimensiune

Slaba strălucire pe care ciuma şi lăcustele au dat-o guvernării lui Alexandru Moruzi ar fi fost nimic fără incursiunile de jaf ale lui Pasvan-Oglu. Osman Pasvan-Oglu era un fel de başbuzuc internaţional în care îşi dăduseră întâlnire mai multe etnii. Căci turcul prăda români, vorbea bulgăreşte, omorâse nişte austrieci şi scăpase basma curată dintr-o ambuscadă a ruşilor.

De fapt, pe Pasvan-Oglu războiul îl scosese la rampă. Iar el înţelesese că, orice ar face, nu mai putea da înapoi. Baza de operaţiuni era la Vidin, loc ideal pentru dijmuirea birului transmis de Moruzi către Stambul. De aici, nemernicul opera direct şi gospodăriile ţărăneşti din acele vremuri.

Mişcarea de spoliere sistematică a lumii rurale lovea inevitabil în PIB-ul estimat de Moruzi şi, mai grav, în profitul aşteptat de sultan. Dar lui Pasvan-Oglu nu părea să-i pese. Poarta Otomană era aşa de slăbită încât abia se mai ţinea în balamale, iar zecile de pasvanogli regionali îşi făceau liniştiţi de cap în contul soldelor neplătite.

Având un tonic sentiment al impunităţii, egal cu cel al miniştrilor de astăzi, tâlharul jefuia fără jenă în stânga şi-n dreapta, aşa cum îi stă bine unui fitecine ajuns pe cai mari. În 1794, de exemplu, ca să nu mai cutreiere ţara pentru deposedări punctuale – multe, mici şi obositoare – Osman Pasvan-Oglu confiscă birul gata strâns de domnitor, jefuind la Islaz căruţele pline cu acciza la grâu.

Să nu credem acum că acest competitor în ale prăzii i-a diminuat în vreun fel lui Moruzi procentul personal. Nici pomeneală! “Foarte măestru în a strânge bani” – cum spune cronicarul – Alexandru Moruzi pleacă în 1796 spre palatul propriu de la Bosfor – aţi ghicit! – “încărcat cu multă avuţie”. (“Academia Caţavencu”, nr. 546/2002)

Citeste si articolele:

• O lovitură de maestru
• Despre virtuţile salvatoare ale trădării
• O tresărire de orgoliu
• Destin de fraier, nume de poet: Emanuel Giani Ruset
• Pe frontul fanariot, nimic nou