Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (III)

sâmbătă, ianuarie 21, 2017 19:20

Pupincuristii care au facut pactul cu diavolul bolsevic (III)Dintre mâncătorii de rahat roşu, actorul Radu Beligan se distinge prin culmile de absurd şi ridicol pe care le atinge, atunci când penetrează cu limba moale şi catifelată fundul dictatorului. Să spui tu, român creştin integru (?), că bolşevicul ateu Ceaşcă, venit la putere din cauza armatei sovietice cotropitoare, ‘a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate’ dovedeşte cam cine l-a ţinut în braţe pe cel care, în 25 de ani, a întors România din drumul ei spre progres şi civilizaţie europeană, transformând-o într-un colhoz, unde toţi furau, toţi minţeau, iar indivizi precum Radu Beligan aveau limba ocupată cu fundul ‘demiurgului’. Dar iată mai jos întreg citatul. „Trăim o experienţă fascinantă, unul din acele timpuri înalte când omul îşi dă măsura şi mai mult decât măsura lui. Şi mă gândesc, fireşte, în primul rând la acel om exemplar la care ne gândim cu toţii: tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Cel care nu cunoaşte nevoia de repaus. Cel care se odihneşte de o muncă prin altă muncă. Cel care a şters din dicţionar cuvintele: oboseală, inerţie, stagnare, nepăsare, imposibilitate. Cel ce poate fi văzut zilnic, uneori dis-de-dimineaţă, pe unul din nenumăratele şantiere ale patriei. Cel care ascultă respiraţia ţării şi care, de peste cinci decenii şi jumătate, îşi dăruieşte fiecare clipă pentru măreţia de azi şi pentru măreţia de mâine a României. Cel care transformă sub ochii noştri, ca un demiurg, un oraş cu uliţe chinuite şi întortocheate într-o cetate cu bulevarde ample, cu linii de metrou şi cu o Dâmboviţă care abia acum are, vorba cântecului, apă dulce“ („Cuvântare la Congresul al III-lea al Educaţiei şi culturii socialiste“, Scînteia, 19 august 1987).

Se spune că adevărul doare. Dar, ca orice medicament, face bine organismului. Cum România este o ţară bolnavă, n-ar fi rău să ştim cine a lustruit cizmele roşii ale comunismului românesc. Iar unul dintre cei care au avut limba în fundul lui Ceaşcă a fost şi FLORIN PIERSIC. Nu-mi place Florin Piersic, nici în filme, nici în teatru, iar rolul cu scuipatul seminţelor îmi aminteşte mereu despre eticheta de ‘ţigani’ aplicată românilor. Îl admir pe Rebengiuc fie şi numai pentru că nu i-a dat limbi lui Ceaşcă, aşa cum făcea Florin Piersic în 1978. Ce mândri erau părinţii lui, probabil, atunci! Iar ţaţele isterice care îl cred un geniu e bine să nu uite că în întunericul dictaturii comuniste Florin Piersic nu avea rival, iar un mare actor se şlefuieşte într-o competiţie cinstită şi corectă. Dacă Partidul Comunist vi l-a băgat pe gât, nu-i cazul să exageraţi cu laudele stimaţi nostalgici. Dar iată şi limbile: „Cea mai sinceră urare mi se pare a fi, totodată, cea mai simplă. Cea mai frumoasă urare trebuie adresată celui mai devotat fiu al partidului, celui mai important conducător modern din istoria modernă. Cele mai fierbinţi mulţumiri sunt destinate omului politic care ne-a oferit nouă, slujitorii Thaliei şi-ai Melpomenei, şansa unei afirmări plenare, a unor inegalabile satisfacţii artistice, trăite sub cupolele celor mai minunate lăcaşe pe care le-a avut vreodată teatrul românesc“ (România literară, 26 ianuarie 1978).

Se pare că cizmarul-dictator era mai mult decât extaziat de limbile celor care făceau filme la kilogram în România comunistă. Iar cel care explica tractoriştilor analfabeţi ce buni erau comuniştii şi ce răi erau cei exterminaţi de bolşevici era Sergiu Nicolaescu. Iată mai jos ce limbi catifelate avea Sergiu Nicolaescu, atunci când lustruia fundul lui Ceaşcă. „Sunt îndemnuri desprinse din lucrările recentului congres, din litera şi spiritul expunerii tovarăşului Nicolae Ceauşescu. În lumina lor, suntem hotărâţi să dăm un nou curs şi noi valori muncii noastre. Vom face totul ca filmul românesc să devină o oglindă vie a eroismului milenar al poporului nostru în lupta sa pentru independenţă şi unitate naţională, a eroismului omului de astăzi, constructor al socialismului, a unei Românii multilateral dezvoltate, a patosului revoluţionar ce animă întregul popor pentru îndeplinirea Programului partidului, pentru edificarea omului nou, a dragostei cu care acest popor îşi urmează preşedintele tării, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Astfel se va materializa devotamentul nostru faţă de politica internă şi externă a partidului, adeziunea faţă de hotărârile congresului, hotărârea de a transpune în viaţă sarcinile ce ne revin, recunoştinţa pentru îndrumările preţioase care asigură filmului românesc ridicarea pe noi trepte calitative, mândria că putem sluji cu arta noastră idealurile nobile ale unui popor stăpân pe destinul său.“ („Filme cu o mare şi nobilă putere de înrâurire“, Scînteia, 10 iunie 1976)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu