A șaptea dimensiune

Aş râde în hohote, dacă n-ar fi de plâns, atunci când citesc aberaţiile unora, naţionalişti care fură cu tricolorul la piept, despre “mândra naţie română”. Dar ce înseamnă a fi bogat, ca naţie, în ziua de astăzi? Iată o întrebare la care cel mai pertinent răspuns mi se pare a fi următorul citat: “Bogăţia unei naţiuni nu se mai măsoară astăzi prin evaluarea bogăţiilor solului şi subsolului, ci prin nivelul profesional, intelectual şi civic al membrilor naţiunii respective” (John Naissbit).

Aşadar, cum dracu’ să fie România o ţară model, o ţară prosperă, o ţară civilizată atunci când membrii naţiunii române sunt, în majoritatea lor, cu un nivel civic de rahat, ca să nu mai spunem de nivelul intelectual sau profesional. Câteva exemple.

• Prin 2010, 80% dintre românaşii posesori de computer personal foloseau sistemul de operare Windows piratat, inclusiv prin ministere şi primării găseai aşa ceva. Păi nu, de ce să plătim, doar n-om fi fraieri. Românul are mentalitatea de căcat conform căreia vrei să te bucuri de ceva (soft, serviciu, lucru etc.), dar să nu plăteşti. Asta este echivalentul tâlhăriei. Ce face tâlharul? Îşi însuşeşte un bun care nu-i aparţine, pentru care nu a depus niciun efort. Ce face românaşul când piratează Windows-ul? Îşi însuşeşte un bun pentru care ar trebui să plătească, să-i plătească pe cei care au muncit pentru el, dar nu o face.
• Plagiatul la românaşi este prezent aproape peste tot. De la un fost premier mitoman, Victor Viorel Ponta, şi până la ultima învăţătoare pentru care originalitatea nu există, se plagiază la greu în Românica. Ce dacă nişte fraieri au muncit şi nu este corect, nu-i nici legal după cum vom vedea mai la vale, să nu însuşim roadele muncii lor. Evident, există legi, doar că, în această ţară de rahat, legile sunt exclusiv pe hârtie, şi se aplică în maxim 5% dintre cazuri. În învăţământ, de exemplu, plagiatul este un sport practicat non-stop, tocmai de cei care ar trebui să fie un exemplu de creativitate şi originalitate. Dar, nu-i aşa, pretindem elevilor să nu-şi copieze tema unii de la alţii. Tot la fel de evident este şi faptul că plagiatul este însoţit de o doză uriaşă de prostie şi ignoranţă. Există întotdeauna în mediul online şi variante gratuite de softuri, doar că trebuie căutate şi studiate. Asta cere, însă, timp şi efort, pe când furatul de la alţii este mult mai simplu.

Şi tot despre dreptul de autor şi altele asemenea într-un material interesant de prin 2004.

Într-o marţi (trei ceasuri rele), martie 26, 1996, în Monitorul Oficial a apărut o lege care nu le spune nimic românilor: Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Primul peşte mare care a căzut în cârligul acestei legi a fost Mircea Beuran (fost ministru PSD, parcă – n.m.), care nu ştia că începând din 1996 nu mai ai voie să pui pe numele tău tot felul de chestii scrise de alţii. Nu a păţit nimic, deoarece partea prejudiciată nu s-a sesizat la timp.

La sfârşitul anului trecut (2003 – n.m.) i-a venit rândul lui Cristian Tudor Popescu să facă ceva pe respectiva lege. Pe la sfârşitul anului, cum spuneam, pe CTP l-a cuprins o furie neagră împotriva lui Nichita Stănescu, drept pentru care a comis un articol lung împotriva acestuia. Era dreptul lui, cu toate că mai mulţi scriitori i-au explicat că bate câmpii.

Numai că, nefiind mulţumit de rezultatele gândirii sale pe marginea operei lui Nichita, dl. Popescu s-a gândit că n-ar fi rău să publice mai multe poezii, poezii care ar fi demonstrat singure ce poet de rahat e Nichita. Zis şi făcut! În nr. 697 (23 dec. 2003) din Adevărul literar şi artistic a publicat, sub titlul “Câtă legătură au aceste şiruri cu poezia?”, patrusprezece poezii “luate la întâmplare din Nichita Stănescu”.

Ei bine, aici dl. Popescu a încălcat legea despre care scriam mai sus. În respectiva lege, în Capitolul VI (Limitele exercitării dreptului de autor), art.33-1, scrie: “Sunt permise, fără consimţământul autorului (sau al moştenitorilor acestuia) şi fără plata vreunei remuneraţii, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică, cu condiţia ca acestea să fie conforme bunelor uzanţe (sic!), să nu contravină exploatării normale a operei şi să prejudicieze pe autor sau pe titularii dreptului de exploatare (sic!):
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă (s.m.), în scop de analiză, comentariu sau critică, ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului”.

Cum patrusprezece poezii nu pot reprezenta în niciun caz un “scurt citat”, aşa cum prevede legea, dl. Popescu va da ochii cu moştenitorii lui Nichita (care n-au autorizat, după ştiinţa mea, publicarea respectivelor poezii). (Ştefan Agopian, “Academia Caţavencu”, nr. 631/2004)

Citeste si articolele:

• Premierii PSD = ciuma roşie = mafia: mafioţi, puşcăriaşi, plagiatori, imbecili şi, hâc, beţivani
• Normal pentru nişte infractori: PSD = ciuma roşie = mafia nu este deranjată de furtul intelectual (plagiatul)
• Plagiatorul Ponta în funcția de prim-ministru, un accident nefericit al istoriei
• Instrumente pentru a descoperi plagiatul
• Plagiatorul Ponta, rușinea socialistilor europeni