Trecute vieţi de regi şi regine

luni, ianuarie 27, 2020 19:30

Regii RomanieiIon Mamina, Regalitatea în România, 1866-1947

N-am fost niciodată regalist, nu ştiu cum e şi, desigur, nici regaliştii nu mai sunt ce-au fost pe vremea când regii se comportau regeşte. Acum, monarhiile au ajuns un fel de brand-uri de lux ale democraţiilor, iar suveranii par ţinuţi pe tron ca nişte exponate folclorice cu valoare turistică.

Dar, în fine, asta e părerea mea, şi nu se referă decât la cea mai strictă contemporaneitate. Altminteri, dacă m-aş fi născut la 1866, să zicem, aş fi fost cel mai feroce – exagerez – duşman al republicii. Vedeţi, e important să ştii când vrei să te naşti dacă ai de gând să frecventezi o convingere politică, dar n-are nici un fel de importanţă când te-ai născut dacă onestitatea te invită să frecventezi un personaj politic sau altul.

Cum ar veni, deşi sunt republican, n-am cine ştie ce respect faţă de nici un preşedinte, dar respect definitiv vreo câţiva regi. La urma urmei, Ion Iliescu e una, iar Majestatea Sa Ferdinand I e cu totul altceva.

Cartea dlui Mamina, un istoric plin de vâlvă, m-a ajutat să refac cu o cursivitate exemplară traseul eroic şi demn al suveranilor mei preferaţi. A făcut asta reuşind, cred, să reconstruiască povestea monarhiilor românesţi în statura ei istorică, fără să se lase animat de vreo patimă nocivă de factură recentă.

Şi pentru cei care au auzit de suverani doar când se enerva Ion Iliescu la televizor, cartea ar trebui să fie lectură obligatorie. La urma urmei, e un dicţionar al regalităţii româneşti; unde mai pui că are şi nişte poze nemaipomenite.

Chipuri, locuri, palate, decoraţii, facsimile despre cei optzeci şi unu de ani în care improvizaţia statală născută în 1859, din dubla alegere a lui Cuza, a devenit România modernă.

La 6 mai 1866, dimineaţa, la ora 9, Carol-Ludovic de Hohenzollern Sigmaringen sosea în România, la Baziaş, după un drum primejdios prin Imperiul Austro-Ungar. Pleca apoi spre Bucureşti, unde căleaşca regală trasă de 12 cai mânaţi de surugii ajunge pe 10 mai, dimineaţa, în aclamaţiile mulţimii udate până la piele de o ploaie torenţială, venită parcă providenţial, după o lungă secetă, odată cu Carol I. Frumos, nu?

Iar Carol ce credeţi că zice în faţa Adunării Constituante conduse de Manolache Epureanu? Zice aşa: “(…) mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, şi ţară, şi familie spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale.” Emoţionant, nu?

Trec anii, secolul XX e pe undeva pe la mijloc, Europa de Est ajunge vai de steaua ei roşie de la Răsărit şi, în dimineaţa zilei de 30 decembrie 1947, Mihai I semnează, la presiunile lui Petru Groza, actul de abdicare, abrogând prin acesta şi Constituţia din 1866. Atunci a apărut Republica; la început “Populară Română”, apoi “Socialistă România”. De-aici, vă las, mai departe ştiţi şi singuri. (“Academia Caţavencu”, nr. 640/2004)

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu