A șaptea dimensiune

Până în frumoasa dimineaţă de aprilie 1877 la care ne referim, turcii din Vidin erau foc de supărare pe români. Şi, deaorece “cum e turcu’ şi pistolu’”, ei se răcoreau trăgând cu tunul vizavi, în gospodăriile garnizoanei Calafat. Motivul acestei indignări otomane era cât se poate de rusesc: muscalii stăteau să treacă Danubiul spre Bulgaria cărând cu dânşii toate uneltele necesare unui război în toată regula cu Poarta.

Ce se întâmpla, de fapt? Se întâmpla că popoarele domiciliate în Balcani îi declaraseră Sultanului răscoală făţişă, iar Ţarul, pe care icrele negre şi şampania îl scârbiseră total de diplomaţie, se gândea să-şi rotunjească imperiul prin metode ceva mai combinative. Drept care, odată permisiunea de survol obţinută, armata Marelui Duce Nicolae începu să tropăie obraznic pe graniţa românească, invitându-i pe copiii lui Allah să ne ia satele la ochi, sarcină de care aceştia se achitau cu o mare tragere de inimă.

Ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, în schimbul colaborării noastre, muscalii ne-au pus şi două condiţii. Prima era ca nu cumva să ne băgăm dracului în război şi să le întinăm aspectul exclusiv al izbânzii, iar a doua, mai uşoară, să ne gândim bine dacă mai avem nevoie de sudul Basarabiei, întrucât lor le face mare trebuinţă.

Însă în acea frumoasă dimineaţă de aprilie, paharul se umpluse complet. Ultima salvă a başbuzucilor tocmai nimerise cuşca cu porumbei a lui moş Axinte şi făcuse ţăndări un cuibar de raţe leşeşti. Artileria valahă a ripostat pe loc şi două căruţe cu raci din Vidin au fost spulberate cât ai zice peşte. Războiul dintre România şi Imperiul Otoman începea. (“Academia Caţavencu”, nr. 404/1999)

Citeste si articolele:

• Fiecare revolutie pe mana noastra piere
• Somn usor, somn usor, va pazeste un craisor
• Hai, popor, in Dealul Spirii, sa te invat tabla inmultirii
• Dupa lupte seculare, am ramas cu ochii-n soare
• La 1848, fara KGB-isti, revolutia nu poate fi confiscata