A șaptea dimensiune

În toamna lui 1848, greu i-ai fi convins pe turcii din Ţara Românească şi pe ruşii din Moldova să lase jaful, violul, băutura şi fumatul fiindcă revoluţia poate reizbucni. Iar dacă le-ai fi cerut părerea lor de contemporani cu privire la şansele de reanimare paşoptistă a românului, ţi-ar fi răspuns cu precizia amabilă a cotropitorului că speranţa revoluţiei burghezo-democratice a fugit în Transilvania şi s-a aruncat în braţele lui Avram Iancu.

Într-adevăr, Ardealul era ultima redută a refrenului “Dreptate şi frăţie” fredonat în acea vreme, cu multă vitejie şi mister, oriunde un caraliu al stăpânirii era surd sau nu era deloc. Şi fiindcă eşecul fraţilor lor de peste Carpaţi a dat de ruşine vigoarea înnoitoare a neamului, ardelenii s-au enervat şi-au mai tras o “Adunarea de la Blaj – Doi” sau “Adunarea de la Blaj se întoarce” în luna septembrie. Imediat ce concluziile adunării au rămas în aer (deoarece se zvonise că trupele împăratului vin şi ele la chef), românii din Transilvania au organizat ţara în 15 prefecturi, fiecare prefectură având pe lângă ea o legiune, fapt care a dat naştere cunoscutului proverb interogativ “Ce-are legiunea cu prefectura?”. Când au văzut setea de libertate a ardelenilor, moldovenii şi muntenii rămaşi fără o revoluţie a lor au dat fuga să se înroleze care în legiuni, care în prefecturile nou create, venind cu un preţios aport de know-how atât de indispensabil acelei perioade de tranziţie.

Numai că împăratul de la Viena nu putea să-şi ţină augustele mâini pe poziţia “în sân” în timp ce nişte studenţi pletoşi cu aere de francofoni îi întinau sfintele idealuri ale monarhiei. Aşa că l-a rugat pe generalul Bene să constate ce se întâmplă dacă tragi cu tunul într-un grup de revoluţionari adunaţi paşnic în câmpul tău de ochire.

Socoteala de acasă, de la Viena, însă, nu s-a potrivit cu cea din Munţii Apuseni. Căci aici, în chiar creierii masivului stâncos de încreţire, Crăişorul Munţilor veghea la capul revoluţiei, înarmat până-n dinţi şi sătul până-n gât de turnura pe care-o luaseră evenimentele.

O vreme, Crăişorul s-a descurcat frumos: mai un atac de noapte, mai o ambuscadă, mai o negociere, mai o ţeapă. Se poate spune, aşadar, cu toată sinceritatea, că, până în vara lui 1849, el a ţinut liftei maghiare un viteaz piept ardelenesc. Zadarnic, însă. Până la urmă, într-o zi când era cu capsa pusă, l-a spintecat din prima pe numitul Ioan Dragoş, omiţând să-l întrebe dacă nu cumva era trimisul special al lui Lajos Kossuth. Când lucrurile s-au lămurit, eroul revoluţiei maghiare l-a băgat în mă-sa pe eroul revoluţiei române, iar împăratul i-a băgat în puşcărie pe ambii eroi.

Din fericire, însă, lucrurile nu se vor termina aici. (“Academia Caţavencu”, nr. 402/1999)

Citeste si articolele:

• Hai, popor, in Dealul Spirii, sa te invat tabla inmultirii
• Dupa lupte seculare, am ramas cu ochii-n soare
• La 1848, fara KGB-isti, revolutia nu poate fi confiscata
• Pasoptisti din toate tarile romane, uniti-va!
• Pasoptistii se intorc