14 iunie 1990, o zi neagră pentru România

vineri, iunie 14, 2013 19:20
Posted in category Iliescu KGB

14 iunie 1990, o zi neagră pentru RomâniaDupă 23 de ani. 14 iunie 1990: „Oamenii cavernelor” devastau Bucureștiul iar Ion Iliescu se hlizea

Întrebat despre ”Mineriada din 13-15 iunie 1990”, Ion Iliescu își pornește „gramofonul” de pe care hârâie una și aceeași placă uzată: „Excesele comise de mineri sunt o urmare a actelor de vandalism petrecute în ziua de 13 iunie 1990”. Nici picată cu plumb topit, bătrâna „Cucuvea” nu ar recunoaște însă că „actele de vandalism” despre care clămpănea întruna, de peste două decenii, își au originea în lanțul de diversiuni puse la cale chiar de el însuși, împreună cu slugile FSN-iste. Ziua de 13 iunie 1990 a fost dramatică. Dar seara și noaptea următoare au fost de-a dreptul criminale. Mult mai târziu s-a aflat că, în seara și noaptea de 13 iunie 1990, forțele de ordine, compuse din polițiști și angajați ai Armatei, au tras în jur de trei mii de cartușe „calibru 7,62 glonț cu miez de oțel.”. Așadar, muniție reală, identică celeia utilizate în Decembrie 1989. Atunci, în seara de 13 iunie 1990, când întreg Bucureștiul căzuse, deja, pradă unui haos atent dirijat, Iliescu a apărut pe micile ecrane cu o declarația stupefiantă, desprinsă parcă direct din manualele de marxism-leninism: „Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului și televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită.” Fariseism tipic bolșevic: la ora aceea, planificase deja de câteva zile, trenurile înțesate cu mineri se puseseră deja în mișcare. Iar în dimineața de 14 iunie 1990, primii oameni ai cavernelor veniți direct din măruntaiele pământului, se revărsau asupra Bucureștiului, exact precum un tsunami negru și devastator. Nespălați și duhnind a jeg și transpirație stătută, „ortacii” s-au preschimbat în „forțe de ordine” care au făcut legea în Capitală, exact după cum i-a dus pe ei mintea puțină și deja amorțită deja de alcool în foarte multe dintre cazuri. Atunci, ei au fost, însă, numai mâna primitivă și criminală care a mânuit bâta. Dar, cu mult mai criminal a fost atunci creierul care i-a coordonat: Ion Iliescu și banda de derbedei din jurul lui, plus o mulțime de foști securiști, travestiți în agenți ai serviciilor secrete abia reînființate. Ajunși cu noaptea în cap în Gara de Nord, oastea de strânsură a „ortacilor” s-a împrăștiat în scurt timp în centrul Capitalei. Iar odată ajunși acolo minerii s-au purtat mai rău decât o haită de hiene hămesite. Bineînțeles că acești „oameni ai cavernelor”, dintre care mulți nu ieșiseră niciodată din Valea Jiului, n-ar fi avut cum să se descurce și să ajungă „la punct fix” printr-un oraș care le era total necunoscut. Cei care au fost martori ai acelor zile cumplite își amintesc și acum că, în zona Pieței Universității, dar nu numai acolo, „ortacii” erau dirijați de civili care le ordonau, pas cu pas, ce să facă și unde să se mai ducă. Puțini bucureșteni știau atunci unde locuiește Ion Rațiu. Dar minerii au știut, s-au dus acolo și nu a lipsit mult să-l linșeze pe liderul țărănist. Ceva mai târziu, unul dintre cei care au fost acolo a povestit, plin de tupeul specific inconștienței: „Ei, dacă am fi apucat să punem mâna pe Rațiu l-am fi scărmănat de i-ar fi mers fulgii. Dar n-am am apucat: probabil că l-a anunțat cineva că venim peste el și a fugit chiar de sub nasul nostru. Să-l fi văzut cum sărea peste garduri, zici că era la olimpiadă. Sprinten bătrânul, sprinten de tot.”
Atunci, pe 14 iunie 1990, centrul Capitalei, și mai ales zona din jurul Universității au fost scena unei terifiante drame colective, desprinsă parcă din cel mai oribil coșmar. ”Ortacii” se făcuseră stăpâni și umblau în haită peste tot unde credeau ei de cuviință. Loveau cu bâtele pe oricine li se părea că ar putea fi vreun prăpădit de „intelectual reacționar” ori un student dintr-ai lui Marian Munteanu. Dacă purtai ochelari și aveai proasta inspirație să treci prin zonă, sigur te alegeai cu niște bâte în cap ori pe spate. Iar dacă mai purtai și barbă… era clar că erai „legionar de-ai PNȚ-ului”, numai bun de ciomăgit și de călcat în picioare. Atunci, Bucureștiul a fost iadul pe Pământ. Haite de câte șapte-opt maimuțoi se aruncau cu bâtele asupra vreunui nefericit pe care nu se lăsau până nu-l transformau într-o bucată de carne vie și sângerândă, numai bună de aruncat în dubele Poliției. Atunci, imaginea unei femei gravide pe care „ortacii” au lovit-o sălbatic cu bâtele și cu picioarele, a făcut înconjurul lumii întregi, depunând mărturie despre hidoșenia „regimului Iliescu”. De fapt, în zilele de 14 și 15 iunie centrul Bucureștiului devenise o țară a nimănui, în care minerii au pornit o vânătoare cumplită, în cursul căreia sute și mii de oameni nevinovați au fost hăituiți mai rău decât jivinele din pădure. Atunci România a trecut printr-o criză de legalitate care nu-și găsește egal probabil, doar în cea din vremea rebeliunii legionare, din 21-23 ianuarie 1941. Acționând cot la cot cu reprezentanții autorităților, „ortacii” au fost lăsați să-și facă de cap. Iar atunci, într-o perioadă în care pedeapsa capitală fusese deja interzisă prin lege, nu a lipsit mult ca minerii să se dedea și la execuții publice sumare. Au fost zile și nopți de haos în care „alianța” „ortaco”-polițienească a pus stăpânire pe un oraș aruncat într-un haos total. Luați direct de pe străzi, oameni schilodiți deja în bătaie au fost duși, cu sutele, la secțiile de Poliție și la școlile MI de la Băneasa și Măgurele, în încăperi preschimbate în pușcării improvizate. Adevărate infernuri ambulante unde s-au petrecut scene de o cruzime greu de imaginat: cei aduși acolo au fost obligați să treacă prin „tuneluri” în care bâtele minerilor și pulanele polițiștilor au completat „rațiile” de bătaie primite în stradă. Bineînțeles că nici măcar femeile n-au fost tratate mai blând. În acele aresturi improvizate, câteva dintre tinerele răpite de pe stradă au fost violate de soldații și cadrele care-și făceau de lucru pe acolo. Dar asta nu a fost tot: pentru ca promiscuitatea să fie totală, acolo s-au petrecut și episoade de viol homosexual. Iar toate aceste nenorociri care au îngrozit lumea civilizată s-au petrecut sub ochii și cu acordul șefilor, de la cei mărunți până la cei mai mari, „barosanii” cu umerii cocoșați sub epoleții de general.

„Chiloțăresele”

Atrocitățile comise de minerii instigați de „regimul Iliescu” au fost doar una dintre fațetele ororilor comise în acele zile. Cea de a doua a fost, la fel de cumplită, ticăloșia unora dintre bucureștenii înșiși. Facem abstracție de proletarii ieșiți pe străzi, tot din ordinul lui Ion Iliescu și a slugilor lui. Adică a acelora care se lăudau că „IMGB face ordine!”. Nu, aceia au fost doar „proletarii” care, cu nimic mai buni decât „ortacii”, se bucurau că, ieșiți pe străzi, vor scăpa de o zi de muncă. Dar și că, ascunși sub platoșa anonimatului dat de apartenența la o mulțime nediferențiată, aveau ocazia să se „distreze” aplicând și ei, cui s-o nimeri, câteva lovituri de bâtă. Poate că palma cea mai umilitoare peste obrazul martirizat al Capitalei au aplicat-o atunci chiar de către bucureștenii „de bine”, cum se spunea pe atunci. Pensionari ieșiți la cumpărături sau dracu mai știe pentru ce, dar și „chiloțărese” de la Apaca, ori doar gospodine anonime s-au aliat cu „ortacii”, pe care i-au încurajat și le-au arătat pe cine să mai „certe” cu bâtele. Un prieten care a trecut atunci razant pe lângă moarte ne-a povestit un asemenea episod. „Eram student, mă duceam la facultate. Aveam un aparat foto și, bineînțeles că am încercat să imortalizez pe peliculă măcar câteva dintre acele întâmplări cumplite. M-a văzut o cucoană între două vârste și urlând, foarte aproape de pragul isteriei, a chemat minerii să mă aresteze. Ce-i drept, la un moment dat, frecventasem «Golania», dar apoi mă întorsesem la ale mele căci oricum se apropia sesiunea. Dar muierea aia zbiera ca din gură de șarpe să mă aresteze, că uite am exact mutră de student, și mai și fotografiez. Am primit câteva bâte, apoi au chemat duba să ma aresteze. Dar se pare că asta nu era de ajuns pentru doamna respectivă. Doamnă care a început să urle bezmetică: omorâți-l, tăiați-i p…la și băgați-i-o pe gât. Oare de unde le-o veni muierilor astea frustrate obsesia asta cu tăiatul sexului și tot restul…?” Iar acesta nu a fost singurul caz. Pensionari, pierde vară și tot soiul de „gospodine” obeze s-au aliat atunci, cu „ortacii”. Poate că aceștia n-au fost la fel de violenți. Dar cu siguranță au fost cu mult mai lipsiți de bun simț decât minerii înșiși.

Mulțumiri tovărășești

Punându-și în mișcare reflexele de bătrână șandrama bolșevică, Ion Ilici Iliescu ne-a tot explicat, de peste două decenii încoace, că nu are absolut nici o legătură cu atrocitățile omise la „Mineriada din 13-15 iunie”. Deja senil, ori poate doar ticălos, așa cum îi șade bine oricărui „comunist de omenie” el se preface că a uitat ceea ce a spus atunci el cu gura lui. Iar în cazul în care chiar le-a uitat, i le reamintim noi, ca se le ia cu el în mormânt și să le rostească la Judecata de Apoi. La sfârșit, atunci când „ortacii” se pregăteau să plece din Bucureștiul martirizat, Iliescu i-a adunat pe toți la un loc și le-a exprimat propria recunoștință. „Vă mulțumesc pentru tot ceea ce ați făcut în aceste zile, în general pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conștiință civică. Deci, vă mulțumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce ați demonstrat și în aceste zile: că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu. Și de astă dată ați demonstrat cât de importantă este solidaritatea muncitorească. Cu un sentiment deosebit de conștiință civică, patriotică ați simțit momentul dificil și cu o dăruire exemplară v-ați arătat gata să fiți solidari cu puterea nouă. Exemplul dumneavoastră a fost plin de îmbărbătare pentru toți cei de bine, care doresc progresul societății românești. Vreau să vă mulțumesc deci pentru acest act de înaltă solidaritate pe care l-ați demonstrat în aceste zile.” Pentru ce mari isprăvi le mulțumea Iliescu? Bineînțeles că nu pentru haosul, morții și răniții, pe care ortacii le lăsau în urma lor. Ci pentru niște minciuni pe care același Iliescu le-a rostit fără să clipească: „Cu ajutorul dumneavoastră au fost descoperite în subsolul clădirii PNȚ-ului: depozit de sticle incendiare, de droguri, de seringi cu care au injectat droguri unora din cei care stăteau în Piața Universității și armament. La clădirea Asociației «16-21 Decembrie» depozite de bâte și de alte asemenea arme albe, lanțuri și așa mai departe. În subsolul clădirii Universității s-au descoperit arme: 22 de puști Jeco, dar care sunt arme periculoase în asemenea condițiuni, și saci cu prafuri euforizante pe care probabil ca le-au tot folosit în aceasta perioadă. Cum se poate motiva că în sediul unui partid politic, în sediul unor asociații declarate apolitice, prezența unor asemenea depozite de sticle incendiare, de muniții, de droguri și arme de tot felul, arme de agresiune; cum se poate motiva așa ceva? Noi considerăm că răspunderea morală o au și unii gazetari, unii intelectuali care au incitat în această perioadă.” Se spune că sexul oral este foarte plăcut, dar depinde de care parte a „organului” te afli. Lucru pe care Iliescu l-a constatat chiar pe pielea lui după mai puțin de un an și jumătate. În septembrie 1991, el o fi fost pe deplin satisfăcut atunci când „ortacii” au venit iar la București și l-au „debarcat” pe prim-ministrul Petre Roman. Dar plăcerea bătrânei cotoroanțe n-a mai fost, desigur, la fel de mare atunci când tot minerii au fost cei i-au cerut și lui demisia. (Sursa)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “14 iunie 1990, o zi neagră pentru România”

  1. Unde au ajuns turnătorii la Securitate | A șaptea dimensiune says:

    februarie 8th, 2015 at 19:47

    […] 14 iunie 1990, o zi neagră pentru România […]

  2. Războiul Securității împotriva României | A șaptea dimensiune says:

    martie 24th, 2015 at 21:39

    […] 14 iunie 1990, o zi neagră pentru România […]

  3. Felix Voiculescu, acest călău al statului de drept | A șaptea dimensiune says:

    august 27th, 2015 at 16:12

    […] 14 iunie 1990, o zi neagră pentru România […]

  4. „Felix“ Voiculescu, exponentul corupției și nepotismului balcanic în România | A șaptea dimensiune says:

    august 28th, 2015 at 8:32

    […] 14 iunie 1990, o zi neagră pentru România […]

  5. Iunie 1990: Ion Iliescu a supervizat Planul Strict Secret al Mineriadei | A șaptea dimensiune says:

    ianuarie 10th, 2016 at 14:55

    […] 14 iunie 1990, o zi neagră pentru România […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro - Promovare si statistici web Free PageRank Checker