Abatorul cinci

miercuri, iulie 10, 2019 16:45
Posted in category Literatura

Kurt Vonnegut, Abatorul cinciKurt Vonnegut, Abatorul cinci

De regulă, când e vorba de război, e vorba de un război anume: peloponeziac, al celor două roze, din Vietnam, nu contează. Arareori se vorbeşte despre război, în genere, ca despre durerea de dinţi, de exemplu. Chiar şi cei care urăsc războaiele se agită pentru pace doar pe timp de război.

Se mai zice că războaiele sunt de două feluri: de apărare şi de agresiune. Alea de agresiune sunt rele, iar alea de apărare bune. În urma unui război apar de obicei văduvele, orfanii, eroii şi foarte multe cadavre. Unele cadavre au parte de statui, cimitire selecte şi salve de tun, altele, cele mai multe, îngraşă pământul, ostenesc groparii şi nu mai au nume.

În urma războiului, se semnează tratate, numite uzual “tratate de pace”. Deosebirea dintre pace şi război este că în timp de pace oamenii sunt condamnaţi pentru omor, iar în timp de război ei sunt decoraţi pentru asta. A, da, şi mai e o deosebire pe care era s-o uit: pe timp de pace se moare de la grăsimi, alcool, tutun, Viagra, pe când în război se moare de foame, sete şi glonţ, dar oricum felul în care murim este neesenţial, spun înţelepţii.

În război, cei mai importanţi sunt eroii, care sunt şi ei de două feluri, vii şi morţi. Cei vii sunt mai puţini în comparaţie cu cei morţi şi asta pentru simplul motiv că toţi morţii devin automat eroi. Totodată, cea mai mare parte a eroilor vii au dezavantajul de a fi schilozi, ciungi, surzi sau suferind de alte beteşuguri, în schimb cei morţi sunt OK.

De obicei, eroii vii sunt cam pămpălăi şi reuşesc cu greu să-şi mai găsească o slujbă ca lumea pe timp de pace. Asta îi deosebeşte fundamental de laşi, care sunt inteligenţi şi, de regulă, după război ajung să prospere.

Tot pe timp de pace, adică între două războaie, apar foarte multe romane în care scriitorii încearcă să transmită oamenilor ideea că războiul e ca o durere de dinţi. Cum ar veni, o nevralgie nu poate fi niciodată plăcută, chiar dacă în joc nu sunt dinţii tăi. De fapt, scriitorii încearcă să ne înveţe că ar trebui să ne doară şi durerea de dinţi a altuia.

Totuşi, oamenii nu se lasă prostiţi de scriitori şi continuă să creadă că un glonte care schelălăie prin aer, căutând ca un pitbull carnea duşmanului, e un glonte care nu ne priveşte. Ulterior, pitbull-ul o ia razna şi începe să muşte la întâmplare. Prieteni, copii, femei, până ajunge la stăpân. În general, cei muşcaţi ori mor, ori îşi omoară pitbull-ul, după care îşi cumpără un Rotweiller.

Kurt Vonnegut n-a avut decât un câine tare bun, Sandy, iar cartea aceasta, bănuiesc că v-aţi prins, e una antirăzboinică şi fantasmagorică, fabuloasă şi delicioasă, ca excursia lui Bill Pilgrim prin coridoarele secrete care unesc viaţa cu moartea, iarba cu pământul de sub ea, războiul cu pacea şi planeta Tralfamadore cu Terra. (“Academia Caţavencu”, nr. 614/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

2 Responses to “Abatorul cinci”

  1. Unde eşti copkillerie? | A șaptea dimensiune says:

    august 4th, 2019 at 14:16

    […] Abatorul cinci […]

  2. Legende şi mituri urbane | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 1st, 2019 at 10:35

    […] Abatorul cinci […]

Adauga un comentariu