Unde eşti copkillerie?

duminică, august 4, 2019 14:16
Posted in category Literatura

Citat KantChristophe Dufosse, Sfârşitul orelor

Mărturisesc că am avut o doză oarecare de reticenţă înainte de a pune mâna pe acest roman. Era un debut, fusese superlăudat în Franţa anul trecut (2002 – n.m.), tradus rapid în ‘şpe limbi, plus că citişem o cronicuţă, în Le Point pare-mi-se, care începea cu o frază de genul “Cartea este o meditaţie profundă asupra condiţiei dascălului în societatea contemporană… bla, bla, bla…”.

Cum-necum, m-am aşezat în pat într-o după-amiază şi, după primele zece pagini, a trebuit să recunosc că, într-adevăr, cartea asta merită dusă până la capăt. Haideţi să să spun şi de ce.

În primul rând, pentru că scriitura e de soi, fără să rămână agăţată emfatic în stil, reuşind să evadeze credibil ori de câte ori micile torsiuni şi gâtuiri narative îţi moleşesc organul lecturii.

Apoi, are un dozaj aproape ştiinţific al suspansului şi al deconspirării, reuşind să deznoade nodul gordian exact atunci când te pregăteai să scoţi din teacă sabia şi să mai derulezi vreo zece pagini. Are tehnologie literară în condei băiatul, aste e clar.

Iar povestea? Ei bine, povestea te prinde ca un film de suspans în care moartea se trage lin la o parte, lăsând să intre înăuntru o lumină rozalie, ca aura unui bufon nostalgic. Eric Capadis, profesor într-o şcoală de provincie, se sinucide lăsând în urmă o clasă, aparent orfană, care încape repede pe mâna lui Pierre Hoffman, suplinitor de limbă franceză, celibatar cu vocaţie, dar dascăl de circumstanţă.

În faţa clasei a şaptea F începe calvarul lui Hoffman, iar catedra devine Golgota lui când începe să descoase iţele unui complot adolescentin împotriva adulţilor. Un complot straniu al cărui scop, urmărit cu o religiozitate aproape sectară, este sinuciderea colectivă, ca protest şi salvare împotriva mărşăluirii forţate către lumea rece şi goală a maturităţii.

Şi, mai mult decât atât, puştii nu ezită să însceneze sinucideri sau să aplice bâte-n moalele capului unora, când cauza le-o cere. Ucigând, se antrenează pentru suicidul lor, cu aceeaşi conştiinciozitate cu care învaţă geografia, istoria sau franceza.

Pe parcursul unui traseu punctat cu interstiţii melancolice, în care declanşatorul proustian al anamnezei se iveşte în acordurile unei melodii a lui Prince sau în banalitatea unei unghii roase, Hoffman meditează sub unghiuri de incidenţă când ascuţite, când drepte, la toate fantomele care bântuie copilăria pe cărarea fragilă a înţelegerii de sine.

Şi la fiecare câteva pagini apare intens senzaţia de transmisie live din viaţa unei insecte, care creşte şi moare sub lupa entomologului. Un entomolog implicat, ca un reporter al volatilului, sculptând în aburii efemeri şi denşi ai adolescenţei un basorelief straniu, cu scene din viaţa şi moartea copilăriei. (“Academia Caţavencu”, nr. 622/2003)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu