Cel ce nu cunoaşte mila, ori e prost ori e Attila

joi, aprilie 26, 2018 18:26
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorÎn vremurile despre care povestim, mila era un cuvânt pe care hunii obişnuiau să-l scoată din vocabular cu o lovitură de sabie. Furia lor eliberată astfel de orice scrupul lexical s-a revărsat, aşa cum am văzut în episodul trecut, asupra vizigoţilor şi ostrogoţilor. Bătuţi, alungaţi, batjocoriţi şi lăsaţi complet fără mangoţi, vizigoţii s-au trezit într-o sărăcie lucie, vecină cu disperarea. Nici ostrogoţii n-au avut noroc mai mult, căci în graba lor de a-şi scoate vieţile din bătaia săgeţilor hune, n-au mai avut timp să dezgroape Tezaurul de la Pietroasa şi au rupt-o la fugă mâncând pământul şi cântând “cloşca noastră aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.

Atât de mari au fost mizeria şi foametea acestor două neamuri gote, încât românii povesteau despre dânşii că mănâncă câini. De altfel, se pare că de pe atunci a rămas expresia got-dog.

Când s-au trezit singuri în spaţiul carpato-danubiano-pontic, hunii s-au oprit din măcel. În Câmpia Panonică, un fel de masă ideală pentru milionul lor de cai, ei şi-au instalat capitala, simplu, oprindu-şi hergheliile într-un anume loc. Trebuie spus că aceşti migratori se bucurau de un avantaj strategic deosebit: capitala lor pornea dimineaţa la drum şi se înfiinţa seara din nou exact acolo unde oboseau caii.

În anul 433, Rugilas, regele hunilor, l-a rugat pe nepotul său Attila să-l bărbierească. Micuţul a pus mâna pe paloş şi i-a tăiat barba cu tot cu cap. Deoarece la tronul unchiului Rugilas îi urma nepotul Bleda, Attila s-a văzut nevoit să repete operaţia de frizerie pe barba propriului său frăţior. Rămas singurul candidat la tronul regatului călare, Attila s-a făcut rege şi s-a pus pe treabă. În principal, treaba lui consta în jefuirea haotică a Europei, fapt care i-a atras porecla de “biciul lui Dumnezeu”. Timp de 20 de ani, caii lui Attila au gustat lucerna celor mai multe capitale europene. Pe rând, împăratul din Constantinopol şi Papa de la Roma s-au rugat de simpaticul cotropitor să le cruţe oraşele. Deşi barbar neaoş din vârful securii până în copitele calului, Attila s-a dovedit a fi băiat finuţ şi-a ascultat rugăminţile celor doi suverani, mulţumindu-se doar să accepte tributul şi să prade în chip bestial de jur împrejur.

În 453, Attila moare pe neaşteptate, adică răpus de topoarele gărzii lui, exact când se aştepta mai puţin. Imperiul hun se face praf. În praful acela începe să licăre şi pentru noi, daco-romanii retraşi în munţi, o mică speranţă. Această speranţă, adevărată luminiţă de la capătul tunelului migrator, avea să ne dea puterea de a lăsa o clipă alpinismul şi a coborî un pic mai la şes. Nu pentru multă vreme, însă, căci gepizii şi vestitele lor soţii tocmai se pregăteau să ne ia ţara în arendă vreo sută, două de ani. (“Academia Caţavencu”, nr. 439/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu