Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta

miercuri, octombrie 1, 2008 7:06
Posted in category Dictatura comunistă

Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta

Pe baza imensului material documentar consultat, a mărturiilor victimelor şi a unei copleşitoare literaturi pe tema experienţei comuniste din România, întrucât dictatura comunistă din România s-a făcut vinovată de crime imprescriptible împotriva umanităţii, membrii Comisiei propun şefului statului măsuri legate de: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie.
I. Condamnare a comunismului:
– condamnarea explicită, categorică şi neechivocă a sistemului comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944-1947 şi până la prăbuşire, în decembrie 1989. Făcând acest lucru, preşedintele României îşi va afirma admiraţia pentru eroismul celor care s-au opus dictaturii, de la luptătorii din rezistenţă şi militanţii partidelor politice anihilate de comunişti şi până la disidenţii şi opozanţii perioadei Ceauşescu. Prin gestul său, Preşedintele ţării va aduce un solemn omagiu marilor oameni de stat ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Victor Rădulescu Pogoneanu, Ion Flueraş şi Iosif Jumanca, miilor de clericilor ortodocşi, greco-catolici, de alte confesiuni şi religii aruncaţi în lagăre şi închisori, ierarhilor care au înfruntat regimul (Nicolae Popovici), martirilor Bisericilor precum Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Sandu Tudor, Vladimir Ghika, Richard Wurmbrand, Márton Áron, membrilor partidelor democratice din România, tuturor victimelor regimului totalitar comunist, oponenţilor şi disidenţilor. În acelaşi timp îşi va exprima compasiunea pentru suferinţele îndurate de marea majoritate a poporului român. Luând act de acest Raport, Preşedintele ţării poate spune cu mâna pe inimă: Regimul comunist din România a fost ilegitim şi criminal. Condamnând acest regim, statul democratic român condamnă instrumentele acestuia, în primul rând Partidul Comunist Român şi Securitatea, precum şi persoanele responsabile pentru neligitimitatea şi criminalitatea comunismului. Nu este vorba de marea masă a membrilor de partid, a căror unică activitate era să-şi achite cotizaţia şi să participe lunar la şedinţe formale, golite de orice conţinut, ci de instituţia partidului, deci de aparatul birocratic, „nomenclatura” acestuia, acea castă parazitară care a făcut posibilă dictatura. În cazul Securităţii, a fost vorba de o instituţie criminală şi teroristă, de la început şi până la sfârşit. Securitatea a fost subordonată conducerii centrale şi teritoriale (regionale/judeţene) a partidului comunist (PMR/PCR). În consecinţă, acestea au reprezentat structuri cu scopuri represiv-criminale, acţionând de regulă prin intermediul Securităţii.
– Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.
Astfel, Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie. Aceste evenimente sunt următoarele: a). reprimarea
12
manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989-aprilie 1990; b). diversiunea etnică de la Târgu-Mureş din martie 1990; c). reprimarea manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti (manifestaţia a început în 22 aprilie 1990 şi a durat 52 de zile; formele de reprimare au acţionat discontinuu, culminând cu reprimarea din 13-15 iunie 1990); d). „mineriadele” din 1991 şi 1999. Toate acestea au fost diversiuni şi manifestări tipic comuniste. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a „mineriadelor” (din 1990, 1991, 1999) şi, în primul rând, a celei din 13-15 iunie 1990. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a reprimării revoltelor muncitoreşti din Valea Jiului (1977) şi din Braşov (1987). Este necesară desecretizarea imediată a arhivelor Ministerului de Interne şi garantarea accesului neîngrădit la acestea pentru lămurirea a ceea ce s-a petrecut în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi pe parcursul anului 1990.
Considerăm că se impune recunoaşterea oficială a caracterului anticomunist al Revoluţiei din decembrie 1989. Deoarece N. Ceauşescu şi clica sa ajunseseră să fie identificaţi cu comunismul ca regim şi ideologie (PCR – Partidul, Ceauşescu, România), era normal ca această revoltă populară să dobândească rapid un caracter anticomunist. La fel de previzibilă a fost şi reacţia panicată şi agresivă a nomenclaturii renăscute (de fapt niciodată complet distrusă). Este necesară analiza felului în care birocraţia s-a regrupat şi a exploatat sentimentele antitotalitare pentru a împiedica avansul revoluţiei. Totodată, se impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ca momente constitutive şi reprezentative ale Revoluţiei anticomuniste începută în decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial.
– adoptarea de către Camerele Reunite ale Parlamentului a unei declaraţii explicite de condamnare a crimelor comunismului, de regret şi de compasiune faţă de victimele acestora, în spiritul Rezoluţiei nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006.
II. Memorializare:
– înfiinţarea unei zile comemorative în memoria victimelor represiunii şi terorii comuniste. Urgentarea construirii în centrul capitalei a unui Monument al Victimelor Comunismului. Continuarea omagierii victimelor comunismului prin ridicarea de monumente comemorative şi în alte locuri simbolice din ţară, completând seria celor realizate de AFDPR.
– introducerea în muzeele de istorie din ţară a unor secţiuni referitoare la ororile comunismului. Înfiinţarea, în colaborare cu Fundaţia Academia Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, CNSAS, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului din România, Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Istorie „George Bariţ”, a unui Muzeu al Dictaturii Comuniste din România. Asemeni Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, acest muzeu va fi în egală măsură un loc de memorie şi unul al afirmării valorilor
13
societăţii deschise. Muzeul va fi condus de un consiliu ştiinţific numit de Preşedintele ţării. Pe lângă Muzeu ar fi necesară crearea unui centru de documentare destinat informaţiei publice, cu acces neîngrădit, în care să fie colecţionate documente esenţiale pentru înţelegerea fenomenului comunist, a universului concentraţionar, a propagandei ca mijloc de constrângere spirituală.
– organizarea unei conferinţe internaţionale pentru condamnarea crimelor comunismului, anunţată la Strasbourg, la 27 ianuarie 2006, de către ministrul de Externe român şi programată să aibă loc în România, la Sighet, având în vedere că acest prim Memorial al Victimelor Comunismului din lume se află din 1995 sub egida Consiliului Europei, iar în 1997 a fost declarat de către Parlamentul României „ansamblu de interes naţional” (în 1998 a fost nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, împreună cu Memorialul de la Auschwitz şi cu Memorialul Păcii din Franţa).
– continuarea emisiunilor de la TVR din ciclul Memorialul Durerii, realizate de Lucia Hossu Longin, cu o programare la ore de maximă audienţă.
– organizarea unei expoziţii permanente în cadrul Palatului Parlamentului, cu documente ilustrative pentru ideea de poliţie politică, documente care să fie reprezentative pentru fenomenul încălcării drepturilor civile fundamentale în România comunistă.
– organizarea unui ciclu de conferinţe în marile centre universitare, în care să fie prezentat conţinutul Raportului CPADCR, însoţit de explicaţii, comentarii şi documente ilustrative.
– publicarea raportului pe website-ul Administraţiei Prezidenţiale, după o perioadă de editare, stilizare şi definitivare a capitolelor. Traducerea Raportului în limbile de circulaţie universală şi publicarea lui. Publicarea unor variante prescurtate ale Raportului în română şi în versiuni străine.
– membrii şi experţii Comisiei vor pune la dispoziţia Departamentului de Comunicare Publică a Preşedinţiei lista fondurilor arhivistice pe care le-au consultat pentru a fi afişate pe site-ul Preşedinţiei.
– necesitatea adaptării rezultatelor cercetării şi a raportului pentru obiective cu caracter didactic (un manual despre regimul comunist în care subiectul represiunii să ocupe un loc important) care să fie predat în învăţământul mediu. Revizuirea manualelor şcolare şi introducerea în programele de învăţământ a unui curs obligatoriu de studiere a represiunii comuniste.
– formarea unui grup restrâns de cercetători, sub egida Preşedinţiei, care să elaboreze în circa un an o Enciclopedie a comunismului românesc. Acelaşi grup va lucra pentru sintetizarea Raportului final sub forma unui manual şcolar.
– este importantă cunoaşterea luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei faţă de comunism a României şi a poporului român în perioada 1919-1944: participarea armatei române la lupta împotriva regimului totalitar-bolşevic condus de Bela Kuhn, al cărui scop a fost,
14
între altele, promovarea viziunii lui Lenin despre revoluţia comunistă mondială; opoziţia statului constituţional român şi a formaţiunilor politice democratice în raport cu poziţia antinaţională a PCdR, care a dus la interzicerea acestui partid şi a dezamorsat temporar planurile expansioniste ale Kremlinului prin neutralizarea unui instrument politic total devotat lui Stalin şi Cominternului; lupta pentru eliberarea teritoriilor româneşti anexate nelegitim, prin forţă şi abuz de URSS (în iunie 1940), ca rezultat al acordului gangsteresc dintre Hitler şi Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov din august 1939 şi anexele sale secrete): Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Din nefericire, guvernul Antonescu a asociat politica de eliberare a teritoriilor româneşti cu o solidaritate necondiţionată cu Germania hitleristă şi a pus în practică măsuri de exterminare a unor largi straturi de populaţie civilă, pe baza ideologiei rasiste, aşa cum reiese din Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România. Meritul luptei împotriva comunismului a fost anulat de alianţa fatală cu Germania lui Hitler, a cărei ideologie – nazismul – a fost la fel de nefastă precum ideologia comunistă a Uniunii Sovietice conduse de Stalin.
– este necesară aprecierea justă a luptei, a opoziţiei şi a rezistenţei unei bune părţi a poporului român faţă de comunism între 1945-1989. Acestea sunt cu atât mai merituoase cu cât s-au manifestat în condiţiile unui regim extrem de dur. Ne referim în primul rând la teroarea exercitată prin intermediul Securităţii, o poliţie politică la fel de dură precum cea sovietică. Prezentul Raport oferă exemple de luptă, opoziţie şi rezistenţă faţă de comunism: voinţa covârşitor anticomunistă exprimată la alegerile din 19 noiembrie 1946, în pofida faptului că România era practic controlată de Uniunea Sovietică încă din martie 1945; rezistenţa armată prin numeroase grupuri de partizani existente în întreg teritoriul României (1944-începutul anilor 1960); numărul imens de deţinuţi politici şi persoane discriminate din punct de vedere politic (între 500 000 şi 2 000 000) raportat la numărul populaţiei; rezistenţa faţă de colectivizarea forţată, proces care a inclus şi represiuni deosebit de brutale împotriva revoltelor ţărăneşti; forme de solidarizare cu Revoluţia anticomunistă din Ungaria din 1956; revolta muncitorească din Valea Jiului (1977); diversele forme de rezistenţă individuală la eforturile statului totalitar de a controla viaţa personală, inclusiv forme de a evita regimul draconic prin care au fost interzise avorturile după Decretul din 1966 (el însuşi unic pentru întreg blocul sovietic în epocă); diferitele forme de disidenţă colectivă (mişcarea Goma, ALRC, SLOMR etc); exemplele de disidenţă individuală (Vasile Paraschiv, Radu Filipescu, Doina Cornea şi alţii); revolta muncitorească de la Braşov (1987); spiritul de sacrificiu al populaţiei neînarmate şi paşnice („vom muri şi vom fi liberi”) în timpul revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989.
III. Legislaţie şi justiţie:
– declararea crimelor şi abuzurilor regimului comunist – în baza dovezilor existente – ca fiind crime împotriva umanităţii şi, în consecinţă, imprescriptibile juridic.
– având în vedere criminalitatea şi nelegitimitatea regimului comunist, se impune adoptarea urgentă a legii lustraţiei.
15
– desfiinţarea prin lege a condamnărilor emise pe baza unor articole cu caracter politic făcând parte din codurile penale din 1948, 1955 şi 1968 cu modificările ulterioare, ţinând cont de neconstituţionalitatea conţinutului şi a procedurii aplicării lor, chiar faţă de Constituţiile din 1948, 1952, respectiv 1965, precum şi de încălcarea flagrantă a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului votată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948. Anularea pedepselor cu închisoare şi muncă forţată rezultate pe baza decretului 153/1970 privind „parazitismul social”, „anarhismul” şi orice alt „comportament deviant”. Dezavuarea legii nr. 5 din 6 august 1978 pe baza căreia se putea desface contractul de muncă pentru „abateri de la etica şi echitatea socialistă”. Anularea condamnărilor la moarte de tipul celor aplicate aşa-zişilor trădători de ţară, care nu au trădat de fapt România, ci criminalitatea comunismului. De exemplu: Constantin Răuţă – 1973, Ion Mihai Pacepa – 1977, Mircea Răceanu – 1989.
– recunoaşterea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ilegalităţii măsurilor de internare administrativă în unităţi, colonii şi batalioane de muncă, a domiciliilor obligatorii, a arestărilor fără mandat, a actelor de tortură fizică şi psihică din timpul anchetei şi detenţiei, a arestărilor colective pe bază de naţionalitate, apartenenţă politică, religioasă sau profesiune, a asasinatelor politice, a tratamentelor psihiatrice cu scop represiv, a discriminărilor pe bază de origine socială, religioasă sau etnică în politica de cadre şi în învăţământ.
– abrogarea prin lege a prevederilor decretului prezidenţial al lui Nicolae Ceauşescu din 1988 în ceea ce priveşte crimele politice (scoaterea de sub incidenţa acelui decret a infracţiunilor de natură politică). Acest decret a amnistiat diverse condamnări (de exemplu, infracţiunile soldate cu pedepse sub 10 ani au fost amnistiate, iar pedepsele de peste 10 ani au fost reduse la jumătate). Datorită aplicării acestui decret, securişti şi şefi comunişti care, de pildă, au torturat sau au ordonat torturarea unor disidenţi nu pot fi acţionaţi în justiţie, deoarece orice vină în afară de omor a fost amnistiată prin acest act normativ. Există opinia că, din punct de vedere legal, aceasta a fost cauza principală pentru care nu s-a putut face „Procesul comunismului”: majoritatea crimelor nu au fost omoruri, ci: tortură, lovituri cauzatoare de moarte, bătăi, privare ilegală de libertate, abuz în serviciu cu vătămarea intereselor persoanei etc., toate „amnistiate”.
– în puţine cazuri de crime politice de dinainte de decembrie 1989 au avut loc urmăriri penale şi procese care să se soldeze cu condamnări (procesele membrilor CPEx, procesul lui Victor A. Stănculescu, procesul asasinilor lui Gheorghe Ursu). Însă în toate aceste cazuri sistemul juridic corupt a făcut ca şi condamnaţii să fie eliberaţi la foarte scurt timp, totdeauna sub pretexte medicale. De aceea se impune declanşarea de cercetări penale şi realizarea de noi expertize medico-legale, de data aceasta transparente, independente şi obiective, în toate cazurile în care condamnaţii pentru crime politice săvârşite în comunism au fost eliberaţi pe motive medicale, existând suspiciunea că certificatele şi expertizele medico-legale în baza cărora au fost eliberaţi ar fi putut fi fost false.
– foştii cetăţenii români exilaţi în perioada comunistă (şi/sau urmaşii lor direcţi) să-şi reprimească drepturile de care au fost privaţi prin abuz (drepturile referitoare la cetăţenie – este vorba în primul rând de scriitorul disident Paul Goma care nu a renunţat niciodată 16
la cetăţenia română şi nu are nici un motiv să o solicite acum –, avere, alte drepturi). Foştii cetăţeni români care au făcut cerere de plecare definitivă cu scopul reîntregirii familiei sau cu alte scopuri (şi/sau urmaşii lor direcţi), inclusiv cei care au fost “vânduţi” (cetăţenii români de etnie germană, evreiască, română şi de alte etnii) să-şi reprimească drepturile (cetăţenie, avere şi alte drepturi). Statul român trebuie să-şi ceară tuturor scuze şi să-i cheme înapoi, pe ei şi/sau pe urmaşii lor. Toţi cetăţenii români emigraţi, izgoniţi, “vânduţi”, toţi cei care au reuşit să părăsească legal sau clandestin România din cauza criminalităţii comunismului (şi/sau urmaşii lor direcţi), trebuie să poată veni înapoi. În felul acesta se vor diminua şi efectele crimei istorice îndreptate împotriva minorităţilor etnice, a germanilor, maghiarilor şi a evreilor, care, trăind sute de ani pe teritoriul României, şi-au adus o contribuţie extrem de importantă la cultura şi civilizaţia acestui spaţiu.
– toate nedreptăţile şi nelegiuirile făcute de regimul comunist trebuie reparate prin legi. De exemplu: foştii activişti comunişti de frunte, foştii conducători ai Securităţii, ai Miliţiei, şi ai Ministerului de Interne, ai “Justiţiei” comuniste, foştii torţionari să nu poată beneficia de pensii peste nivelul minim al populaţiei. Pensia foştilor deţinuţi politici şi a urmaşilor direcţi ai acestora să fie considerabil majorată. Foştilor deţinuţi politici să li se acorde cât mai multe gratuităţi: asistenţă medicală, medicamente, transport urban şi interurban, abonamente radio-TV, costul mediu de întreţinere: căldură, energie electrică, gaz metan, apă, salubritate).
propunerea de a se interzice drept forme de negaţionism, pedepsibile prin lege, tentativele de apologie a regimului comunist ori a liderilor comunişti. Extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre precum cel de dreapta. A nega crimele comunisului este la fel de inacceptabil cu a le nega pe cele ale fascismului. La fel cum este intolerabilă evocarea apologetică a crimelor contra umanităţii comise de regimul Antonescu, considerăm că este de neacceptat proliferarea de busturi şi alte forme comemorative în raport cu activiştii comunişti. Interzicerea afişării în public a simbolurilor şi însemnelor comuniste (steaua roşie, drapelul roşu cu secera si ciocanul, stema RPR, repectiv RSR) cu excepţia contextului educativ antitotalitar. Interzicerea difuzării materialelor de propagandă comunistă (afişe, pliante, cărţi, filme, cântece) cu excepţia contextului educativ antitotalitar. Eliminarea tuturor numelor de foşti comunişti (în măsura în care mai există) pentru nume publice (străzi, localitaţi, instituţii etc).
– propunerea de a lua în consideraţie solicitările foştilor deţinuţi politici legate de recunoaşterea publică a tragediei prin care au trecut. Majorarea pensiilor acestora prin acordarea unei pensii suplimentare, precum şi a unor indemnizaţii retroactive compensatorii, acordarea de gratuităţi (asistenţă medicală, medicamente, transport public), acordarea unor indemnizaţii pentru deţinuţii politici care nu sunt pensionari.
– recunoaşterea calităţii de deţinuţi politici a celor arestaţi pentru participarea la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii.
17
– modificarea legislaţiei referitoare la Arhivele Naţionale şi imediata desecretizare a tuturor arhivelor legate de perioada comunistă şi trecerea Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor. La 17 ani de la Revoluţia din decembrie 1989, a sosit din plin clipa transparenţei şi accesibilităţii tuturor arhivelor comuniste. Obstacolele întâlnite frecvent şi frustrant de către membrii şi experţii Comisiei trebuie înlăturate de urgenţă şi fără ezitări. Legea Arhivelor Naţionale trebuie modificată imediat în ceea ce priveşte termenele de acces la arhivele de interes istoric, care sunt în flagrantă contradicţie cu Legea 544/2001 a Liberului Acces la Informaţia Publică. Neglijarea îndeplinirii obligaţiei legale de a aduce Legea Arhivelor în concordanţă cu prevederile Legii Generale de Acces la Informaţie din anul 2001 şi până azi arată lipsa de voinţă politică în a acorda un acces nediscriminatoriu la arhivele de interes pentru cercetătorii regimului comunist. Susţinem adoptarea imediată a variantei de armonizare propusă de APADOR-CH, fără a mai aştepta revizuirea generală a Legii Arhivelor Naţionale, care rămâne un deziderat important.
IV. Cercetare şi arhive:
– Comisia apreciază sprijinul constant al Preşedintelui Traian Băsescu în direcţia facilitării accesului la arhive. Mulţumim, de asemenea, arhiviştilor de la Arhivele Naţionale, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Arhivele Secretariatului de Stat pentru Culte şi Arhivele Militare Române. În relaţia cu deţinătorii de arhive, experienţe mai puţin fericite s-au înregistrat la Ministerul Administraţiei şi Internelor – Arhiva Aparatului Central, Ministerul Sănătăţii, Institutul Naţional de Statistică, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Educaţiei şi Cercetării.
– Este indispensabil ca transferul tuturor arhivelor comunismului de la serviciile secrete sau alţi deţinători la CNSAS sau Arhivele Naţionale să fie însoţit de o anchetă detaliată a tratamentului la care au fost supuse aceste arhive. Suntem ultima ţară din cele candidate la Uniunea Europeană care extrage, cu mare dificultate, arhivele comunismului din domeniul Securităţii şi armatei. Vreme de peste cincisprezece ani, aceste arhive au fost secretizate arbitrar, distruse sau manipulate, mai ales contra foştilor disidenţi, a opoziţiei politice, a societăţii civile apărute în 1990. Fără o analiză riguroasă a felului în care serviiciile secrete au tratat moştenirea Securităţii, atât cea internă, cât şi cea externă, nu se poate vorbi de o despărţire a lor de trecutul acesteia.
– Solicităm şefului statului acţiunea cât se poate de hotarâtă pentru deblocarea accesului la arhivele comuniste, în totalitatea lor. Comisia recomandă publicarea pe internet a inventarelor Ahivelor Naţionale, ale Direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, ale Armatei, CNSAS, SRI, SIE, Ministerelor Justiţiei, de Interne, Sănătaţii, Învăţământului etc. Sensul acţiunii acestei Comisii nu se rezumă la examinarea trecutului. O Românie democratică este una în care accesul la istorie, deci la arhive, este liber şi neîngrădit.
18
– Deţinătorii de arhive din România trebuie să-şi practice profesia la standarde internaţionale. Actualul acces selectiv este, în parte, legat direct de problema deţinătorilor de arhive şi a atitudinii lor neprofesionale. Ei se află acolo cu scopul de a servi interesele cercetătorilor, şi nu pentru a stabili parametrii şi limitele activităţii de cercetare. Arhivarii nu sunt specialişti în cercetare. Punând limite proiectelor de cercetare şi felului în care cercetătorii consultă materialele din arhivă, ei periclitează validitatea şi credibilitatea oricărei forme de cercetare. Aceasta este una din cele mai importante probleme privind activitatea arhivelor româneşti şi trebuie corectată fără întârziere.
– Cercetătorii trebuie să aibă acces nelimitat la inventarul tuturor arhivelor instituţionale. Din experienţa membrilor comisiei reiese că activitatea celor care controlează accesul cercetărilor la dosare trebuie evaluată riguros, iar instituţiile unde se află (Arhivele Naţionale, CNSAS, ministere etc.) trebuie să îşi asume răspunderea pentru modul în care gestionează astfel de poziţii de autoritate. În repetate rânduri persoane cu putere de decizie în această privinţă au acţionat astfel încât să descurajeze accesul la dosare, atât în cazul unor membri ai Comisiei, cât şi al altor cercetători, împiedicând astfel desfăşurarea activităţii de cercetare în arhive. În mod similar, activitatea deţinătorilor de arhive din teritoriu va trebui să se conformeze practicilor şi standardelor profesionale.
– Funcţionarii de la instituţiile deţinătoare de arhive trebuie să înceteze practica de a acumula sau ascunde documente, blocând astfel accesul cercetătorilor din afara instituţiei respective până la publicarea lor de către angajaţii arhivelor. Aceasta este o practică răspândită dar care nu ar exista dacă deţinătorii de arhive ar atinge un nivel de profesionalism deontologic. Este inacceptabil ca cercetătorilor să li se spună frecvent că dosarele solicitate nu există cu toate că ele se află în arhive. La fel de reprobabilă este şi interzicerea accesului în sălile de lectură cu laptopuri şi camere foto digitale sau refuzul de a pune la dispoziţia cercetătorilor facilităţi pentru funcţionarea şi utilizarea acestor mijloace moderne de stocare şi copiere a documentelor. Comisia insistă ca asemenea practici să fie eliminate şi ca legislaţia privitoare la Arhivele Naţionale să ţină cont de această propunere.
– desecretizarea arhivelor „grupelor operative” (Servicul „K”, după 1956), ca o ultimă şansă de a descoperi din rapoartele securiştilor care supravegheau închisorile locurile secrete unde au fost înmormântaţi numeroşi deţinuţi politici;
– restituirea arhivelor cultelor religioase confiscate în mod abuziv;
– retrocedarea arhivelor sioniste capturate de Securitate şi accesul la dosarele personale ale tuturor sioniştilor. Imperativul ca organele abilitate să dea publicităţii locurile unde sunt îngropaţi sioniştii care au pierit în anchete şi adoptarea măsurilor corespunzătoare pentru reînhumarea lor conform datinii evreieşti.
– Solicităm SRI descoperirea şi predarea neîntârziată instituţiilor şi Fundaţiei abilitate a „Jurnalului” lui Gheorghe Ursu în scopul publicării. Jurnalul a fost păstrat de Securitate până în februarie 1990, predat pentru câteva zile către GDS şi revista „22”, dar în martie 1990 a fost preluat şi depozitat în Arhiva SRI, de unde a dispărut în 1996. Jurnalul
19
reprezintă o autopsie a epocii comuniste pentru care inginerul Gheorghe Ursu a fost anchetat, torturat şi, în cele din urmă, ucis.
– Distrugerea, manipularea (falsificarea) sau ascunderea (sustragerea) de documente de către funcţionari de stat în exerciţiul funcţiunii constituie fapte penale. De aceea, Comisia recomandă declanşarea de urmăriri penale de către organele juridice abilitate (Procuratura) împotriva celor care au „distrus sau manipulat” dosarele Securităţii sau ale altor instituţii. SRI a pretins că aceste dosare au avut un caracter secret şi în anii 1990. În fapt, tocmai prin invocarea acestui pretins statut de „secret de serviciu” sau „de stat”, SRI a refuzat ani de zile restituirea către persoanele interesate atât a dosarelor, cât şi a altor materiale din arhivele fostei Securităţi (manuscrise etc). Or, dacă au fost secrete, accesul la aceste dosare trebuia, conform regulamentelor SRI, să fie strict controlat. Trebuiau să fie sigilate, sigiliul verificat periodic, iar cei care le luau „în lucru” trebuiau să semneze atât într-un borderou ataşat chiar la dosar, cât şi în registrul arhivei. Se pot stabili astfel vinovăţiile de abuz în serviciu prin distrugerea/falsificarea/sustragerea/înstrăinarea unor documente importante, documente care în unele cazuri ar fi putut stabili fapte penale (arestări fără mandat, acte de tortură fizică şi psihică în timpul detenţiei, asasinate politice, tratamente psihiatrice represive, discriminări etc). Abuzurile legate de falsificarea/distrugerea dosarelor pot fi cercetate penal chiar conform legii actuale, deoarece au fost comise după 1988, deci nu cad sub incidenţa decretului lui Ceauşescu sus pomenit.
– desecretizarea acordurilor încheiate între România şi RFG privind plata unor „despăgubiri” şi acordarea unor avantaje economice României în funcţie de numărul de etnici germani lăsaţi să părăsească România.
– necesitatea grăbirii transferului documentelor Tribunalelor Militare, ale Direcţiei de evidenţă a Miliţiei, a Ministerului Justiţiei etc. spre CNSAS şi sporirea numărului de angajaţi din această instituţie pentru a putea gira mai eficient documentele şi punerea lor la dispoziţia publicului.
V. Educaţie:
– Prezentarea adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi postcomunistă în manualele şcolare şi cursurile universitare de istorie.
– sprijinirea studiului aprofundat în institutele şi centrele de cercetare ştiinţifică existente în cadrul statului sau al societăţii civile, în vederea alcătuirii unor lucrări fundamentale de istorie a perioadei comuniste.
– înfiinţarea unui sistem de 12 burse prezidenţiale acordate anual, pe bază de concurs, unor cercetători (sub 40 de ani) interesaţi de cercetarea diverselor aspecte ale dictaturii comuniste. Bursierii vor lucra în cadrul Muzeului, a centrului de documentare şi, pe bază de colaborare, în cadrul IICCR.20
Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

10 Responses to “Pentru a nu uita, pentru a condamna, spre a nu se mai repeta”

  1. Evreii, mereu în apărarea comuniștilor criminali says:

    iulie 21st, 2014 at 13:54

    […] […]

  2. Amintiri din Gulag (II) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 16th, 2015 at 8:19

    […] […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (II) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 17th, 2015 at 16:59

    […] […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (III) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 21st, 2015 at 21:09

    […] […]

  5. 1989 – repere cronologice | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 23rd, 2015 at 16:29

    […] […]

  6. Revolutia in date statistice oficiale | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 23rd, 2015 at 16:34

    […] […]

  7. Analiza dictaturii comuniste (IV) | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 25th, 2015 at 10:43

    […] […]

  8. Analiza dictaturii comuniste (V) | A șaptea dimensiune says:

    mai 1st, 2015 at 14:00

    […] […]

  9. Analiza dictaturii comuniste (I) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 6th, 2015 at 19:09

    […] […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker