Despre crimele securiştilor comunişti

miercuri, septembrie 4, 2019 10:38

Comunism = Nazism”Eu nu vreau să uit. Pot să iert, dar n-am să uit niciodată.”

Liviu Gheorghe Roman este din comuna Horia, judeţul Neamţ. Nicio clipă nu a crezut că va afla ce s-a întâmplat în martie 1989. Cum a auzit de apariţia Legii CNSAS, cum a cerut să-şi vadă dosarul. Să-l ascultăm (citim).

“Au trecut vreo cinsprezece ani de la anchetă (era în 2003 – n.m.). Dar nu am uitat nimic. Cum să vă spun, nu pot să uit. E ca şi cum m-am născut aşa, deformat, cu presiunea zilelor acelora de anchetă.

Este vorba de o scrisoare pe care mi-au interceptat-o. În 1987 am trimis o anonimă la Europa Liberă. Scriam împotriva orânduirii comuniste. Timp de doi ani m-au căutat. Au vrut să vadă cine o scrie. Au trecut prin expertiză grafologică sute de persoane. M-au identificat după doi ani. Abia în martie 1989.

Când au fost siguri cine este autorul scrisorii, mi-au făcut dosar. Cum m-au găsit? E o poveste interesantă. Eu mă plângeam în scrisoare de faptul că am fost bolnav de hepatită şi nu găseam alimentele de bază pentru regim. Cum să vă spun? Nu minţeam cu nimic. Era de groază.

Au trecut, deci, prin filtru, timp îndelungat, pe toţi cei care fuseseră în situaţia mea. De aceea a şi durat doi ani până să mă găsească. Când au venit, eu nici nu mă mai aşteptam la aşa ceva. Pur şi simplu, trecuse curajul acelor momente… nu uitasem de scrisoare, dar mă luasem cu trăitul…

M-au anchetat Apăunei, şeful Direcţiei cercetări penale din Securitatea Neamţ, şi un aşa-nimit Polac, şef al oraşului Roman. Aceştia doi au făcut presiuni, dar în spate au mai fost alţii. Unul dintre ei, locotenent Ioana Gogu, cea care a făcut filajul meu.

Nu m-au schingiuit în niciun fel, au apelat doar la presiune psihică. Au spus clar că mă arestează şi voi face puşcărie. Asta-i tot. Dar unui tânăr de 20 de ani să-i spui că o să facă puşcărie, este ceva. Aveam douăzeci de ani neîmpliniţi, înţelegeţi? Douăzeci de ani.

În declaraţia-angajament, m-au pus să scriu că, dacă voi mai face aşa ceva, voi lua 10-15 ani de puşcărie, conform articolului 66, punctul b Cod Penal. Uite că ţin minte şi acum… de câte ori repeta Apăunei chestia asta… Era un angajament solemn că a doua oară n-o să mai fac niciun fel de acţiune ostilă ţării (culmea absurdului este că bolşevicii criminali s-au identificat întotdeauna cu ţara, parcă le-ar fi lăsat-o moştenire părinţii denaturaţi ai comunismului sau era o abureală pentru a-şi justifica teroarea – n.m.).

Polac a murit după Revoluţie, Apăunei este pensionar, un bătrânel destul de rezonabil (şi cu pensie specială, probabil, plus, de ce nu, certificat de revoluţionar, oferit contra unei şpăgi de PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.), iar cucoana cred că este colonel activ încă (era 2003, România era deja în NATO, iar securiştii erau răsplătiţi regeşte pentru teroarea din dictatura comunistă, plus că erau lăsaţi să fure, pentru a deveni bogătanii de astăzi, de regimul tovarăşilor neocomunişti din PSD – n.m.). Ce să-i facă? Colegii o ştiu, poate copiii ei s-o privească şi s-o întrebe.

Am cerut dosarul fiindcă am vrut să văd cum au ajuns la mine. Şi am văzut. Totul a pornit de la ştampila poştei: Roman-România. Apoi, v-am spus, scrisesem despre hepatită şi au anchetat toţi hepaticii acelor ani.

Eu nu vreau să uit. Vreau să se ştie cine a fost. Pot să iert, dar n-am să uit niciodată. Nu pot. Securiştilor ce să le mai facă? (Puteau măcar, dacă n-am fi fost guvernaţi de ciuma roşie, să nu le dea pensii imense, plus alte avantaje – n.m.).

A fost cea mai neagră perioadă din viaţa mea şi n-am s-o uit niciodată. Mi-au făcut casa şi familia vraieşte. Familia a fost foarte implicată, m-au acuzat şi ei în fel şi chip. Poate aş fi putut să uit plecând din România, dar nu am plecat, nici nu am vrut. Am un serviciu destul de stabil. Nu e vorba de nicio iubire de ţară… mi-e bine aşa cum sunt.”

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu