O ţeapă magnifică

duminică, octombrie 7, 2018 14:36
Posted in category Istorie

Epoca fanariotaCu doar cinci luni înainte de izbucnirea celui ce se va numi războiul ruso-turco-austriac, pe tronul încercatei Moldove se aşază Alexandru Ipsilanti. După cum vă veţi da imediat seama citindu-i doar numele, Alexandru Ipsilanti exprimă în mod promiţător forma concis-umană a trădării.

Fanariot până în cei din urmă pori ai fiinţei sale lumeşti, acest produs al înaltei şcoli de duplicitate din Stambul nu şi-a propus nici măcar un echivoc, cât de palid, în legătură cu acţiunile închinate supremului sperjur. Ca atare, el se pune în slujba austriecilor chiar din prima minută a domniei, uneltind făţis cu friţii preluarea Moldovei de pe inventarul turcesc.

Operaţiunea e gândită în cele mai dramatice detalii, toate acceptate de teatrul tradiţional fanariot din saloanele sultanului. Astfel, domnul e “surprins” de escadroanele nemţeşti şi – pentru ochii criticilor de pe Bosfor – “sechestrat” la Viena.

În realitate, toată lumea ştia de sperjurul neruşinat al lui Alexandru, dar efectul dramatic astfel obţinut dădea satisfacţie formală acelor prinţi ai trădării din jurul sultanului otoman, care, la fiecare defectare mai de răsunt, îşi vedea arta transpusă în operă politică.

Şi, în timp ce dragonii vienezi ocupau Moldova într-un ritm demn de năvala tătarilor, Ipsilanti se instala în capitala valsului. Veţi zice acum că turcii i-au jurat numaidecât moartea! Adevărat, fapta lui Alex nu se putea lipsi de blestemele tradiţionale aruncate în numele lui Allah.

Dar fascinaţia otomanului pentru măiestria loviturii a precumpănit şi, deşi răzbunarea semilunii avea să lovească generaţii întregi de Ipsilanţi, toate supliciile viitoare au fost însoţite de admiraţia nestăpânită pentru o aşa nemaivăzută viclenie. (“Academia Caţavencu”, nr. 540/2002)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu