A șaptea dimensiune

Radu de la Afumaţi a domnit puţin după Radu cel Frumos, într-un moment în care Ţara Românească pendula între metafizică şi paşalâc. Provenind, printr-o coincidenţă, chiar din comuna Afumaţi (sectorul agricol Ilfov), Radu de la Afumaţi s-a suit pe tron prima oară în 1522, fiind împins de boierime, şi s-a dat jos în 1523, fiind tras de turci. În 1524, însă, el revine şi, până în 1529 – anul morţii –, nimic nu-l mai poate împiedica să trăiască fără probleme în acele vremi nesigure.

Dar să nu aticipăm, ci, dimpotrivă, să recapitulăm. Aşadar, în 1521, după ce turcii îi snopiseră pe creştini la Belgrad, Teodosie, fiul lui Neagoe Basarab, se gândea să declare stare de urgenţă. N-a mai apucat, deoarece mandatul i-a fost curmat mişeleşte, făptaşi nefiind prinşi nici până în ziua de azi. Profitând de întâmplare, padişahul îl numeşte domn pe beiul de Nicopole, un oarecare Mehmed, despre care presa turcă insinua că ar fi din neamul Craioveştilor. Escrocheria era însă aşa de străvezie, încât nici măcar boierimea valahă, cunoscută de altminteri pentru gurmanderia ei bizantină, n-a înghiţit-o. Aşa se face că, la desert, Soliman a trebuit să-l accepte pe Răducu domn. Şi foarte rău a făcut, din punctul lui de vedere, deoarece în acelaşi an, cu o energie pe care nici măcar noi nu i-o bănuiam, domnul Ţării Româneşti i-a făcut ienicerii ţăndări la Glubavi, praf la Grumanzi-Teleorman şi pulbere la Dridu. Măria Sa a neglijat în schimb spahii, care în două ambuscade, în aprilie şi august, i-au scăpat armatele de stagiu militar şi l-au silit să treacă-n apărare, în Transilvania, la Vinţu de Jos şi Vurpăr.

Dar, neobosit, în anul următor, voievodul revine cu un optimist chef de bătaie şi, în decembrie 1524, după doi ani de bătălii seculare, sultanul s-a văzut nevoit să recunoască autonomia Ţării Româneşti, la un preţ mult mai atrăgător.

Răducu însă era greu de potolit. La adăpostul liniştii de suprafaţă, el uneltea decesul global al turcimii. De pildă, înaintea bătăliei de la Mohacs, s-a oferit să plănuiască ofensiva comună româno-maghiară, iar în vara lui 1528 a tratat cu Ferdinand de Habsburg, pe deasupra tuturor turbanelor, o seamă de inginerii militare, de la care i se va trage de altfel şi moartea. Şi pentru că tot am ajuns aici, trebuie să spunem că, de fapt, de tras, i s-a tras mai mult de la boieri, care, în dorinţa de a păstra relaţii bune cu imperiul şoferilor de TIR, i-au scurtat domnia în timpul vieţii şi invers, în 1529, la Râmnicu Vâlcea. (“Academia Caţavencu”, nr. 375/1999)

Citeste si articolele:

• Galceava inteleptului cu fel de fel de lume
• Prin padure, prin poieni, turcii vin la Razboieni (II)
• Prin padure, prin poieni, turcii vin la Razboieni
• Fane, vino Fane, sa vezi ce-a mai ramas din oameni
• Cum s-a fript Gheorghe Doja in razboiul taranesc crestin si democrat