Spaţiul public şi Securitatea
marți, februarie 18, 2020 7:19Analiza instituţională a rolului Partidului Comunist în perioada dominaţiei totalitare, mai ales între 1947 şi 1989, probează caracterul primordial de poliţie politică al Securităţii. Activităţile de poliţie politică ale Securităţii nu au fost accidentale sau ilegale, nu au caracterizat doar o etapă a comunismului românesc şi nici doar unele din compartimentele sale.
Securitatea a funcţionat ca serviciu al Partidului Comunist şi nu ca o instituţie a statului român.
După lovitura de stat din 30 decembrie 1947, statul a dispărut în România. Aparenţele constituţionale nu puteau oculta realitatea conducerii comuniste: un partid, deci o organizaţie privată, ocupase prin forţă puterea şi desfiinţase spaţiul public. În absenţa spaţiului public statul nu mai există, se transformă într-o organizaţie privată, iar puterea politică se distribuie după reguli private.
Falsul apărea încă din prima Constituţie comunistă din 1948, când chiar în articolul 1, se preciza că “În Republica Populară Română întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului. Poporul îşi exercită puterea prin organe reprezentative, alese prin vot universal, egal, direct şi secret.” La articolul 47 se adăuga: “Marea Adunare Naţională a R.P.R. se alege pe timp de 4 ani. Ea se compune din reprezentanţii poporului (deputaţi), aleşi potrivit normelor ce se stabilesc prin legea electorală”, lege ce consfinţea doar candidaturile organizaţiilor comuniste.
În 1952, Constituţia, în articolul 2, pleca de la aceeaşi premisă, anume că “baza puterii populare în Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”, articolul 4 definind modul de exercitare a puterii: “în Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii de la oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare”, pentru ca articolul 100 să explice clar: “Candidaturile pentru alegerea deputaţilor se depun pe circumscripţii electorale, după normele stabilite prin lege. Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizaţiilor oamenilor muncii: organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatele profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale.”
Rolul PCR (Partidul Comunist Român – n.m.) va fi constituţional afirmat prin articolul 3 al Constituţiei din 1965: “În Republica Socialistă România forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. Astfel, operaţia de confiscare a statului de către partid era şi constituţional încheiată.
Deşi constituţiile perioadei comuniste fac referire la stat, acesta încetase să mai existe, fiind înlocuit de partid, care acţiona doar ca o organizaţie privată ce urmărea impunerea intereselor membrilor săi.
Separarea între actele de apărare naţională şi cele de poliţie politică ale Securităţii este un artificiu menit să apere poziţiile de influenţă dobândite şi să asigure accesul şi controlul resurselor.
Existenţa spaţiului public în România a fost, şi este în continuare, determinată de moştenirea comunismului ceauşist.
Dacă partidele sunt organizaţii private care urmăresc impunerea intereselor membrilor prin mecanisme electorale şi competiţie, iar perioada comunistă a fost dominată de un singur partid, spaţiul public, şi deci statul pe care acesta îl determină, trebuie reconstruit.
În afara spaţiului public libertatea de expresie nu se poate realiza, iar supremaţia dreptului este imposibilă.
Câtă vreme interesele private domină, iar tranziţia înseamnă redistribuirea resurselor de la un partid unic către unii dintre foştii agenţi ai acestuia, statul rămâne captiv.
Eliberarea statului de spectrul corupţiei (distribuirea privată a bunurilor publice) presupune demascarea acţiunii Securităţii ca agentură privată a partidului comunist şi reconstrucţia spaţiului public. (Cristian Pîrvulescu)
Citeste si articolele: