A șaptea dimensiune

Înainte de a fi citit cartea lui Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă, am parcurs, într-un cotidian, o cronică a ei. De fapt, mă tem că e impropriu spus cronică, era, pur şi simplu, o “radere”, o execuţie publică venită din partea unui tânăr care, la un moment dat, trecea drept o speranţă a noii generaţii literare. Părea că tânărul primise un ordin, o indicaţie sau o rugăminte scurtă: “Rade-l pe Liiceanu!”. Şi a făcut, bietul băiat, ce a putut!

După ce am parcurs “Uşa interzisă” mi-am dat seama nu doar că avem păreri total diferite, ci şi că am citit, poate, cărţi diferite. Toate acuzele chinuite de acolo îşi demonstrează, la o citire onestă, strâmbătatea şi reaua intenţie. Păcat că un critic pornit împotriva criteriilor din “vechea” lume literară se complace el însuşi într-o altă coterie.

De fapt, desigur, Gabriel Liiceanu poate să enerveze, să declanşeze invidii şi să producă zumzete şi cârteli, mai ales că Apelul către lichele nu şi-a pierdut actualitatea. Şi nici cartea anterioară, Declaraţie de iubire, nu şi-a răcit paginile şi liniile de delimitare. Da, o astfel de carte, în care deschiderea, transparenţa şi sinceritatea sunt pilonii construcţiei, este normal să-i incomodeze pe cei care nu frecventează astfel de stări şi categorii.

De parcă asta mai lipsea, un intelectual care-şi recunoaşte slăbiciunile, care practică luciditatea, care trece prin viaţă covârşit de întrebări, de dubii, de frământări. Un analist al deziluziilor, un teoretician al “sistemului de iluzii” vitale nu este uşor de receptat, mai ales dacă în ceea ce scrie mai are şi dreptate.

Sigur că din punct de vedere al genurilor şi speciilor literare cartea e un hibrid, dar acest lucru stă, în chip de avertisment al autorului, pe pagina de gardă. Formula jurnalului adună, în acest volum, nu numai întâmplări din perioada declarată de un an, ci şi etape de bildungsroman, consideraţii filozofice, transcrieri ale unor monoloage interioare, relatări anecdotice, mărturisiri şocante. Un autoportret de excepţie al unui intelectual de excepţie. (“Academia Caţavencu”, nr. 572/2002)

Citeste si articolele:

• Cartile copilariei
• Comunazismul
• Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate
• Bere, mici şi Mitici în micul Paris
• Sexus opus