A șaptea dimensiune

Multe păcate o fi având societatea umană, dar Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie, în 1973, după ce le-a inventariat a descoperit că numai opt păcate capitale stau pe capul nostru, foarte hotărâte să ne distrugă ca specie.

Unul ar fi suprapopularea. Ea nu duce, aşa cum s-a spus multă vreme, la înfometare, deoarece specia îşi poate rezolva această problemă, ci la înstrăinarea prin aglomerare. Cu cât indivizii sunt, constată Lorenz, mai înghesuiţi (mai ales prin aglomerările urbane), cu atât ei îşi pierd capacitatea de a stabili contacte sociale. De aici o indiferenţă faţă de celălalt (Not to get emotionally involved, zice americanul) şi implicit o “contopire cu gloata”, o masificare care ne dezumanizează, dar care ne lasă şi complet descoperiţi în faţa manipulatorilor de orice fel, de la creatorii de reclame la producătorii de subproduse culturale sau, nu tocmai nou, la talibanii oricărei religii.

Ca specie, constată autorul, folosim “conexiunea inversă pozitivă” (“să ne închipuim un angrenaj de efecte compus dintr-un număr de sisteme ce îşi apmplifică reciproc funcţiile, a îl susţine pe b, b pe c şi în final z îl susţine pe a”), când, “în mod normal, în organismele individuale nu se întâlnesc circuite cu o asemenea conexiune”. O avalanşă este o conexiune inversă pozitivă. Ei bine, de cele mai multe ori, susţine Konrad, specia umană încalcă toate legile naturale prin folosirea acestui tip de conexiune. Ceea ce numai bine n-o să ne aducă.

“Un caz special de conexiune inversă pozitivă apare atunci când indivizi ai aceleiaşi specii se iau la întrecere între ei, astfel încât datorită procesului de selecţie această întrecere exercită o influenţă asupra evoluţiei lor”, “produce schimbări în zestrea genetică a acelei specii, schimbări ce nu numai că nu-i sporesc şansele de supravieţuire, ci, din contră …” Sigur, când e vorba de o specie, lucrurile se desfăşoară aparent lent, e nevoie de mii, poate milioane de ani până când … Aşa că putem să ne culcăm liniştiţi pe-o ureche şi să aşteptăm, cum au făcut dinozaurii, un meteorit, dacă nu reuşim să ne rezolvăm cu antraxul mai repede. (“Academia Caţavencu”, nr. 517/2001)

Citeste si articolele:

• Cine regretă imperiul roşu?
• Despre desfătările occidentale
• Nichita Stănescu şi defectele sale
• Despre bolile societăţii româneşti
• Ultima noapte de dragoste, prima zi de căsnicie