A șaptea dimensiune

Undeva, în estul Olteniei (Fanarul României, regiune roşie şi ţiganizată – n.m.), prin 2004, la parohia Vulpeni, popa Mircea Popescu se plictisea. Aştepta de ani de zile o minune şi ea, minunea, nu mai venea.

Până într-o zi când, mergând cu maşina, popii îi ieşiră în cale 5 minuni, una mai bună şi mai blondă ca alta.

Cu promisiunea că le duce până la şcoală, la Balş, popa le-a urcat pe minunăţiile alea de gagici în bolid şi nu s-a mai oprit cu ele decât într-un lan de porumb.

Şi nu ca să ţină împreună cu fetele o slujbă de ploaie, pentru recolte. Ci ca să le ridice fustele dimpreună cu sutana lui popească, spre a arăta norilor părul bălai al copilelor.

Şi dintr-o dată norii se risipiră şi asupra popii coborî o lumină, una alb-albastră, de la girofarul poliţiei, care-l trase după dânsa direct la secţie, la spovedanie. (“Academia Caţavencu”, nr. 655/2004)

Citeşte şi articolele:

• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (XI)
• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (X)
• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (IX)
• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (VIII)
• Ce mai făceau prietenii ciumei roşii, ierarhii ortodocşi, prin anii 2000 (VII)