Alegerile in Romania comunista

joi, martie 26, 2009 20:05
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismAlegerile în România comunistă

O condiţie esenţială pentru instituţionalizarea regimului politic comunist în România era transformarea formei şi substanţei proceselor electorale. Alegerile, ca mecanism şi proces specific pentru selectarea liderilor politici, nu au dispărut în perioada 1945-1989, ci au fost metamorfozate în sensul avut în toate regimurile politice autoritare sau dictatoriale, cu funcţii specifice de reconsacrare a legitimităţii politice, de socializare şi educaţie politică permanentă, în sensul de a dovedi legătura dintre partid şi popor, de a mobiliza masele pentru plebiscitarea proiectelor politico-ideologice, şi, nu în ultimul rând, de a identifica elementele indezirabile din societate. Aşa cum s-au consacrat în practica politică din Uniunea Sovietică, alegerile au devenit un act politic pozitiv, patriotic, participativ, legitimator, demonstrativ şi educaţional, procesul electoral „…nu era un simplu act de selectare a reprezentanţilor poporului pentru organele puterii de stat. Ele [alegerile] sunt cea mai importantă formă de participare a maselor în implementarea puterii de stat, şi a educaţiei şi organizării lor în lupta pentru socialism şi comunism”1. Rezultatele scrutinurilor desfăşurate în sistemele politice, considerate în literatura de specialitate, totalitare, fie că ele au fost fasciste, naziste ori comuniste, au tins în permanenţă spre perfecţiune şi unanimitate, procente de peste 90% fiind alocate celor care le-au organizat. În Germania nazistă, cele două procese electorale organizate de Hitler şi partidul său, în 1934 şi 1938, au confirmat o susţinere populară cu procente de 95,6%, respectiv de 99,5%. Rezultatele obţinute de Partidul Fascist din Italia, spre exemplu, în 1934, au fost de 96,5%, iar în alegerile desfăşurate în Uniunea Sovietică, cu precădere din anii 1930, la toate alegerile organizate, mai lipsea un singur procent, pentru a parafraza titlul unui persuasiv studiu elaborat de Jerome Gilison2. Situaţia nu a stat altfel nici în România, unde cu excepţia primului scrutin – când prin fraudă au fost raportate doar aproape 80% în favoarea BPD – în toate celelalte, rezultatele au tins spre 100% (93,2% în 1948, 98,84% în 1952, 98,88 în 1957, 99,77% în 1961, 99,85% în 1965, 99,75% în 1969, 98,80% în 1975, 98,52% în 1980, 99,73% în 1985).
De-a lungul perioadei în care România a fost dominată de Partidul Comunist Român au fost organizate zece scrutinuri în care cetăţenii, în acord cu legislaţia electorală special creată în acest sens3, au fost chemaţi să certifice prin vot oferta politică propusă de structurile politice conduse de către comunişti. Niciodată, chiar dacă au deţinut puterea în regim de monopol politic, comuniştii nu s-au prezentat singuri în alegeri. În acord cu modelul sovietic, ei şi-au prezentat oferta electorală în cadrul unor fronturi politice, special create pentru a asigura iluzia unei cât mai largi reprezentări sociale. Doar în două dintre scrutinurile parlamentare organizate aceste fronturi4 s-au confruntat cu o opoziţie sau cu o alternativă politică. În fapt, doar în noiembrie 1946 societatea românească a putut – chiar dacă în condiţiile foarte grele – să îşi exprime opţiunea pentru mai multe formaţiuni politice. Organizate pentru a îndeplini, formal, una dintre
1 A.I. Kim, Sovetskoe iziratel’noe pravo, Moscova, 1965, p. 7 apud., J. Gilison, Soviet Elections as a Measure of Dissent: The Missing One Procent, „The American Political Science Review”, vol. 62, Issue 3, 1968, p. 814.
2 Jerome J. Gilison, op. cit., pp. 814-826.
3 Ultimele opt scrutinuri au avut loc şi în acord cu prevederile Constituţiilor din 1948, 1952, 1965. Primele procese electorale au beneficiat de o legislaţie specifică, tranzitorie, prin Legea nr. 560 din 1946 fiind organizate alegeri pentru Adunarea Deputaţilor la 19 noiembrie 1946, iar prin Legea votată la 22 ianuarie 1948 au fost organizate alegerile din 28 martie 1948 pentru Marea Adunare Naţională.
4 Patru astfel de structuri electorale au fost create: Blocul Partidelor Democrate (BPD) în 1946, Frontul Democraţiei Populare (FDP), în anii 1948-1968, Frontul Unităţii Socialiste (FUS), în anii 1968-1980, şi Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (FDUS), în anii 1980-1989. După cum se poate observa, cu excepţia primului, care a avut forma unui cartel electoral, celelalte structuri au funcţionat cvasi-permanent, având menirea de a asigura colaborarea cu toate celelate organizaţii sociale, sindicale subordonate PCR.

cerinţele convenite în timpul Conferinţei de la Ialta, alegerile din 19 noiembrie 1946 au consacrat – prin falsificarea rezultatelor (la urne, la secţiile de vot şi în birourile electorale judeţene) – puterea politică comunistă, instalată prin forţă la 6 martie 1945.
Strategia electorală dezvoltată de PCR a presupus amânarea desfăşurării alegerilor până în momentul în care mecanismele de influenţare a populaţiei şi de prefabricare a rezultatului votului nu au fost bine puse la punct. Intimidarea opoziţiei – violentarea liderilor politici naţionali şi locali, interdicţia sau cenzurarea presei, boicotarea oricăror manifestări publice organizate de PNŢ şi PNL – şi procesul de subordonare a tuturor instituţiilor publice, prin epurarea celor consideraţi duşmănoşi, prin numirea de persoane fidele în administraţie, justiţie şi poliţie, s-au dezvoltat în paralel cu edificarea unei platforme electorale moderate şi a structurării unei alianţe politice largi, Blocul Partidelor Democrate, care să fie acceptabilă pentru corpul electoral5. În fapt, strategia, platforma electorală, alianţa cu facţiuni ale PNL şi PNŢ, au fost convenite la Moscova în aprilie 1946, în cursul unei întâlniri cu Stalin. Mai mult, tot atunci, liderii sovietici s-au angajat să finanţeze campania electorală6. Emil Bodnăraş, care într-o convorbire cu consilierul Ambasadei URSS în România, D. Iakovlev, spunea că „noi sperăm să avem 55-65% din voturi pe calea obţinerii unor voturi reale în timpul votării, dar noi trebuie să luăm 90% şi asta se va face cu ajutorul acelor posibilităţi pe care ni le conferă legea electorală şi al unei anumite «tehnici»”7.
În primăvara şi vara anului 1946 a fost discutată şi legislaţia electorală. În cuprinsul acesteia au fost introduse modificări prin intermediul cărora să poată fi modificat rezultatul votului. Noul sistem electoral din România era edificat în baza legilor adoptate la mijlocul lunii iulie8. În baza acestora, în fruntea comisiilor electorale (din circumscripţiile electorale judeţene şi din secţiile de vot) au fost numiţi judecători sau funcţionari care să poată controla ieşirile de la urne9.
După o campanie electorală marcată de violenţe împotriva opoziţiei, dar şi de intensă mobilizare politică, la 19 noiembrie s-a desfăşurat votul. Pe parcursul anului 1946, în diferite contexte, mai multe persoane cu funcţii oficiale (miniştri, lideri ai PCR sau diplomaţi sovietici) au comunicat intenţia de schimbare a scorului electoral în scrutinul ce urma să aibă loc în România. Centralizatorul realizat de istoricul Dinu Giurescu ne indică existenţa a 11 astfel de „surse” care au prognozat o victorie prefabricată a blocului condus de comunişti cu procentaje situate între 80 şi 90%10. Dincolo de coincidenţa cifrelor, care ar putea fi considerată una de natură conjuncturală, se impune precizarea că marea majoritate a acestor afirmaţii au fost făcute de persoanele responsabile, fie cu organizarea campaniei şi alegerilor pe linie guvernamentală
5 BPD a fost format şi a publicat Platforma-program la 17 mai 1946. Din el făceau parte PCR, PSD, PNL-Tătărescu, PNŢ-Alexandrescu, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular.
6 Vezi textul stenogramelor – română şi sovietică – întâlnirii din 2-3 aprilie 1946 la Tatiana Pokivailova, Contacte româno-sovietice în legătură cu alegerile, în Romulus Rusan (ed.), Anul 1946-începutul sfârşitului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996, pp. 413-418; Tatiana Pokivailova, 19 noiembrie 1946. Fraude electorale comuniste (documente inedite), în „Magazin istoric”, anul XXIX, nr. 11, 1995, pp. 11-15; ANIC, fond CC al PCR – Secţia Cancelarie, dosar nr. 28/1946.
7 Apud Tatiana Pokivailova, Contacte româno-sovietice în legătură cu alegerile, p. 414.
8 Au fost promulgate două norme electorale: Legea de organizare a Reprezentanţei Naţionale (Decret nr. 2 128 din 13 iulie 1946) şi Legea nr. 560 privitoare la alegerile pentru Adunarea Deputaţilor (Decret 2219 din 13 iulie 1946). Cf. „Monitorul Oficial”, nr. 161, 16 iulie 1946, pp. 7358-7359.
9 În fondul lor acestea cuprindeau atât prevederi cu caracter democratic (spre exemplu, acordarea dreptului de vot pentru femei), cât şi unele prin care se asigura rezultatul votului (nedemnităţile [art. 7 din legea nr. 560], votul în locuri speciale – fabrici, cazărmi etc -, votul militarilor în condiţiile date şi organizarea birourilor electorale cu preşedinţi care puteau fi atât magistraţii, cât şi funcţionarii de stat.
10 Vezi prezentarea surselor şi tabelul recapitulativ la Dinu C. Giurescu, Documente privind alegerile din 19 noiembrie 1946, în vol. Centenar Constantin C. Giurescu, Craiova, Editura Universitaria, pp. 302-310.

(Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu sau Emil Bodnăraş), fie de sfătuitorii sovietici ai acestora (D. Iakovlev şi Serghei Kavtaradze), spre sfârşitul campaniei fiind precizate chiar şi numărul de locuri ce urmau a fi ocupate de BPD11.
Opoziţia şi diplomaţii occidentali la Bucureşti au realizat o documetare amplă asupra rezultatelor alegerilor, încercând să demonstreze fraudarea acestora. Generalul Schuyler, şeful Misiunii Militare Americane, avea să afirme în raportul său final că totul nu a fost decât o „uriaşă fraudă”12, iar Adrian Holman, reprezentantul politic al Marii Britanii, cel care cunoscuse nemijlocit modelele fascist şi nazist – fiind ambasador în Italia în timpul ascensiunii lui Musolini şi în Germania, în a doua jumătate a anilor 1930 – să constate că deşi în istoria modernă a României mai fuseseră alegeri corupte, „acestea au depăşit orice limite, fiind în opinia mea o pură farsă şi un travesti de legalitate”13. Argumentele ultimului aveau în vedere felul cum se desfăşurase competiţia politică (liderii şi delegaţii opoziţiei fiind în permanenţă supuşi violenţelor, intimidării şi persecuţiilor; transportul şi distribuţia de petrol a fost interzisă în ultimele zile de dinainte de scrutin), cum se recunoscuse dreptul de a fi înscris în registrele electorale (nominalizând numeroasele abuzuri comise de autorităţi), cum se desfăşuraseră şi de cine fuseseră controlate operaţiunile de vot (sigilarea urnelor înainte de sosirea reprezentanţilor opoziţiei; preşedinţii şi grefierii în mare parte înfeudaţi comuniştilor; scoaterea delegaţilor opoziţiei din localurile de vot; violentarea alegătorilor; votul plural – el nominaliza o persoană care votase în 15 secţii diferite14) şi, nu în ultimul rând, felul în care fuseseră raportate rezultatele, în lipsa reprezentanţilor opoziţiei. Fără a mai insista, vom încheia prin a constata ceea ce, în actualul stadiu al cercetării, par a fi cele mai sigure informaţii despre votul real dat la 19 noiembrie 1946. Este vorba de două seturi de documente create de către instructorii CC din judeţele Cluj, Turda şi Someş, şi, respectiv, un document ultrasecret, destinat strict conducerii PCR, publicat de Petre Ţurlea, în anul 2000, care poartă titlul Învăţămintele alegerilor şi sarcinile PC după victoria din 19 noiembrie 1946”15. Cele două seturi de informaţii, comparate, ne indică o fraudă masivă, cele peste 80% din voturile acordate, raportate oficial, fiind în cel mai bun caz doar dublate, deoarece aşa cum se preciza în raportul ce analiza situaţia reală din judeţul Cluj era dată „pe baza informaţiilor luate de la preşedinţii şi grefierii secţiunilor care uneori exagerează pentru a-şi fi mărit meritele de a fi favorizat BPD-ul”16.
Printr-o uriaşă fraudă, comuniştii au reuşit astfel să dobândească o legitimitate politică externă a guvernământului lor – prin semnarea Tratatului de Pace, în februarie 1947 – dar şi să poată începe construcţia unui nou sistem politic, prin arestarea, în următoarele două luni a câtorva zeci de mii de români, care comiseseră acte politice anticomuniste/antiguvernamentale în timpul campaniei electorale.
11 Ibidem, p. 310.
12 Apud Holman to Bevin, tgr. 273, 25 noiembrie 1946, PRO, FO, 770/112.
13 Holman to Bevin, tgr. 1486, 22 noiembrie 1946, 22 noiembrie 1946, PRO, FO, 770/112.
14 Un raport ulterior, elaborat de Key, la 27 noiembrie, consemna declaraţia de bravură făcută de şeful de cabinet al lui Tătărescu, Demir Apostolescu, care susţinea că introdusese doar în urna de la Ministerul de Externe peste 400 de voturi. Cf Key to Benett, tgr. 7458, 27 noiembrie 1946, PRO, FO, 770/112.
15 Petre Ţurlea, Alegerile parlamentare din noiembrie ’46: guvernul procomunist joacă şi câştigă. Ilegalităţi flagrantre, rezultat viciat, în „Dosarele istoriei”, anul V, nr. 11, 2000, pp. 35-36.
16 V. Ţârău, I.M. Bucur, Strategii şi politici electorale în alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, 1998, p. 316, doc. 47.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Alegerile in Romania comunista”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XXII) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:29

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXI) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XXIII) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:33

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXI) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XXIV) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:39

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXI) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XXV) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:47

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXI) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XXVI) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:51

    […] Analiza dictaturii comuniste (XXI) […]

Adauga un comentariu