Cu teutonii la o bere

miercuri, aprilie 4, 2018 11:36
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorPrimul contact al românilor cu noţiunea de “seriozitate” a avut loc în anul 1211, anul sosirii Cavalerilor Teutoni. Cavalerii Teutoni soseau din Palestina unde participaseră la a nu ştiu câta cruciadă anuală de jaf, organizată, ca de obicei, din imperativele economiei de piaţă feudale. Interceptându-i pe drumul de costişă ce ducea la Vaslui, văzând că călăreţii trec prin regatul lui, Andrei – riga maghiară – le-a oferit instant, un loc de aşezare şi jefuit constant. Bref, fioroşii de metal cu obţibilduri cruciate pe tricou s-au instalat în Ţara Bârsei cu scopul defensiv de apărare a hotarului ungar.

Numai că maliţia tradiţională ce a înveninat fertil colaborarea savanţilor români şi maghiari a împins pe taraba de zvonuri istorice ipoteza că nemţii s-au încartiruit într-un ţinut pustiu. Cum ar veni, deoarece nu le-a furat nimeni armurile când făceau baie, înseamnă că teutonii n-au găsit români în Ţara Bârsei. Raţionamentul nu e rau, dacă stai să te gândeşti la simptomele tipice civilizaţiei latine. Numai că se ridică întrebarea: cine atunci le-a dat cavalerilor sistematic şmen la mărci, cine le-a furat caii cu tot cu alarmele lor sofisticate, cine le-a spart chiliile şi i-a lăsat fără aparatura video interzisă de Ordin, adică fără gravurile cu ispite şi orgii? Că doar nu cumanii, nici tătarii şi – mai ales – nu maghiarii.

Maghiarii, spre exemplu, aveau treabă, fiind ocupaţi cu munca. Cineva trebuia să plătească dijma şi, cum românii nu erau de găsit, iar tătarii şi cumanii umblau din sat în sat cu focul, iată şi pretextul istoric al existenţei ungureşti pe acele meleaguri. Una peste alta, însă, Cavalerii Teutoni au avut viaţă grea. Au construit cetăţi, drumuri, rute comerciale, vămi, sate şi oraşe. Sar, cum va spune geniul popular un secol mai târziu, ce ziua clădea, noaptea se fura. Până când, exasperaţi, apărătorii crucifixului catolic au pus mâna pe lance şi s-au pus pe agoniseală în stilul smuls. Astfel, ei au înaintat şi şi-au extins moşia inţială până-n Vrancea, Buzău şi Prahova, nesocotind în mod sfidător ţidula regală. De-aia nici nu-i de mirare că, 14 ani mai târziu, în 1225, Andrei al II-lea le ridică licenţa de exploatare a regiunii şi-i trimite iar, cu ajutorul armatelor sale, în căutarea Sfântului Potir.

Dacă l-au găsit sau nu, locuitorii latini ai acestor meleaguri n-au aflat. Cert e însă că, în 1422, ultima dată când le-au fost controlate bagajele de mâna românească, sigur nu-l aveau la ei. (“Academia Caţavencu”, nr. 427/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu

Ro2.ro