A șaptea dimensiune

Încheiam episodul trecut cu imaginea celor patru mii de saşi tolăniţi în cetatea Rodnei, cu toate funcţiile vitale oprite pe un fundal targic, bine luminat de pălălăi. Scribii oiguri care însoţeau hoarda mongolă au reţinut pentru desfătarea hanului următoarea descriere a învinşilor: “un popor cu temperament rece, dar cu final de-a dreptul incendiar”. Să lăsăm însă fumul şi uitarea să desăvârşească ciocnirea culturii de iurtă cu idealismul german şi să privim spre faptele lui Buri, comandantul coloanei a treia. Zis şi Bochetor, Buri l-a lăsat pe Cadan să supervizeze măcelul în Ardeal, în timp ce el în persoană a trecut Siretul. Pe vremea aia, dacă treceai Siretul, erai urgent luat la întrebări de cumani. Fireşte că plicticosul chestionar “Stai! Cine-i? Parola! Luminează-ţi faţa!” i-a pus lui Bochetor spume verzulii în colţurile gurii. Din fericire pentru cumani, majoritatea erau români, aşa că pierderea le-a fost atribuită istoric lor, iar biologic – nouă. Călugărul Rogerius, martor ocular, zice că mongolii au trecut apoi pasul Oituz direct peste cadavrul voievodului transilvan. După ce au ars de nerăbdare să vadă Sânzienii, Braşovul, Ţara Bârsei, Cetatea de Baltă, Sibiul şi Sebeşul, năvălitorii le-au ars pe rând şi au făcut joncţiunea cu pârjolul din Ardeal.

În fine, în Muntenia, sorţii au hotărât să opereze Budjek. Budjek ăsta n-a pierdut prea multă vreme cu observarea formelor de relief, deoarece, pe culmile mai viclene, se puteau ghici uşor oştile române. Pitiţi strategic, vlahii sperau într-o victorie disperată şi s-ar fi mulţumit şi cu un egal, dacă i-ai fi întrebat serios. Din păcate, Budjek aliniase un lot extrem de valoros, plini de luptători străini, adunaţi din toate zările podişului Gobi. Aşa că Miseslav, comandantul cetelor sinucigaşe, a făcut şi el ce-a putut, apoi s-a lungit alături de ostaşii săi în glorioasa galerie a strămoşilor.

Dar – căci există şi un “dar”, după cum există şi un “căci” – cronica rimată a lui Filip Mousket zice că traseul lui Budjek-han s-a sfârşit prost. Adică – fiindcă există şi un “adică” la o adică – chiar când să zică şi luminăţia-sa, ca tot mongolu’, “Doamne-ajută-i, că ne plictisim!”, a venit “regele din ţara vlahilor” şi “i-a bătut pe tătari la trecători”. Consemnată într-un izvor demn de toată stima, fapta vitejaescă a mioriticului anonim e unică. În campania din 1241, hoardele lui Batu-han n-au mai luat-o pe cocoaşă de la nimeni. Chiar Ogodai însuşi nu credea, dacă-l întrebai, ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot – cum avea să improvizeze poetul 642 de ani mai târziu. (“Academia Caţavencu”, 425/2000)

Citeste si articolele:

• Sub povara de tatar, tara toata-i un gratar
• Nu e fapta mai barbara ca invazia tatara
• Inapoi in istoria nord-dunareana
• Cumanii n-aduc fericirea
• Cand Bizantul e la greu, bulgarii-s la apogeu