Cumanii n-aduc fericirea

luni, martie 12, 2018 16:58
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorLa 7 noiembrie 1204, Ioniţă era deja intitulat “rege al bulgarilor şi vlahilor”, de către cardinalul Leo, un catolic efeminat, în căutare de senzaţii tari, trimisul special al Papei în Balcani. E drept, eroul nostru se aştepta să fie uns cel puţin împărat, dar i s-a explicat că la ora respectivă erau deja trei în regiune şi o inflaţie imperială ducea numaidecât la măcel. În schimbul binecuvântării papale, toată suflarea vlaho-bulgărească trecea urgent la crucea catolică, se închina Romei şi-şi abandona popii ortodocşi în voia săgeţilor. În plus, cum Leo se bunghise că ăsta micu’ are stofă de cuceritor, toate noile teritorii anexate în viitor prin diverse inginerii militare urmau să capete acelaşi statut religios la modă.

Ei, şi nici nu s-a instalat bine Ioniţă în noul jilţ sfinţit, că a patra cruciadă şi-a făcut drum prin regatul său. Îmbrăcaţi în zale lucii, cavalerii de la Malta, adunaţi în trei armate, puse una lângă alta, au uitat că drumul crucii duce la Ierusalim şi şi-au zis “Hai olecuţă prin Bizanţ, să jefuim!”. Aşa se face că Balduin de Flandra cucereşte Constantinopole şi, moleşit de fineţurile greceşti, se decide să-şi petreacă restul zilelor ca împărat. Noul Imperiu Latin îl pune pe Ioniţă pe gânduri. Gânduri pe care, prin intermediul unui ambasador, le trimite lui Belduin. Valonul nu ştia că vlahii sunt francofoni şi, luându-i de bulgari, a dat un răspuns evaziv, însoţit de cadavrul tranşat al ambasadorului. Pe acea vreme, însă, farncezii nu ajunseseră în poziţia să-şi poată susţine aroganţa cu mijloace specifice războiului medieval, aşa că, în suita de bătălii care a urmat, latinii au luat-o regulat pe coajă. Ca să nu-şi obosească prea tare nucleul de vlahi, Ioniţă folosea în luptă cu precădere pedestrimea bulgară, iar în rarele momente când aceasta din urmă se termina, făcea apel la ţărănimea bulgară, bine organizată în răzmeriţe sinucigaşe. Astfel, în iscusinţa lui notorie, moştenită din dublul deces al fraţilor săi, a reuşit să-i snopească pe cruciaţi doar exaltând conceptul de răscoală. Şi cum toată greco-bulgărimea se credea nepoata lui Traian, ura contra latinilor căpăta un adaos fratricid. La 15 aprilie 1205, în bătălia de la Adrianopole, Ioniţa le ia duşmanilor complet maul, iar împăratul Balduin cunoaşte mizeria închisorilor bulgăreşti în bulăul de la Târnovo, unde finalmente îşi donează corpul medicinei.

Când aude de treaba asta Henric, fratele mortului, halebarda războiului e dezgropată iar. Din nefericire, ea e iute îngropată la loc, deoarece, în batălia de la Salonic, Ioniţă se sprijină prea uşor pe Manaster şi prea mult pe pumnalul lui Manaster. Când, în cele din urmă, Manaster, aliatul său cuman, i-a scos pumnalul dintre coaste, nu mai era nimic de făcut. Ioniţă, cel mai celebru român din istoria Bulgariei, trecuse în lumea promisă de Papă, abandonându-i pe vecinii noştri de la sud în lumea reală, total lipsită de perspective pentru ei. (“Academia Caţavencu”, nr. 419/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.
Tags: ,

Adauga un comentariu