Jurnale şi antijurnale la Paris

luni, aprilie 9, 2018 11:21
Posted in category Literatura

Monica LovinescuCând a sosit la Paris, în 1947, Monica Lovinescu habar n-avea că-şi va petrece toată viaţa acolo (şi românii de la Paris îi aşteptau pe americani) şi că timp de treizeci de ani va fi vocea cea mai ascultată în ţară. “Europa liberă” nu se înfiinţase încă, aşa că tinerei fără complexe venită de la Bucureşti cu o bursă a statului francez nu-i rămânea decât să citească şi să viseze la întoarcerea acasă, conştientă că oricât de Paris o fi Parisul, nici acolo nu umblau covrigii pe coada câinilor.

Prietenă cu câţiva români care visau să rupă gura târgului de pe malurile Senei, nn Ionescu, un Cioran, un Eliade, ea nu s-a îmbătat cu apă rece şi a pus umărul la prima montare, într-un teatru-atelier, a unei piese obscure numită provizoriu “Cântăreaţă cheală”. Succesul a fost minor, tinzând spre zero. La începutul anilor 1950, nimeni nu putea să şi-l închipuie pe un oarecare Ionescu în fotoliul Academiei Franceze sau pe un Cioran, deja noctambul bârfitor şi ipohondru, mare filozof. Iar Eliade nu visa decât să-şi reediteze succesele de prozator din ţară în Franţa. Chestia asta nu i-a ieşit, spre mâhnirea lui şi a prietenilor. A renunţat, după “Noaptea de Sânziene”, la roman şi s-a hotărât să fie savant. Savant i-a ieşit, aşa cum ştim.

În 1990, Monica Lovinescu a avut excelenta idee de a-şi reciti jurnalele şi, după recitire, “să nu reziste ispitei de a încerca să alcătuiască un fel de jurnal al Jurnalului”. Aceasta e cartea (Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, editura Humanitas, 1999, dacă nu s-o fi reeditat între timp) despre care scriem astăzi. O carte concentrată până la esenţe, zgârcită chiar cu anumite amintiri, dar din care răzbat până la urmă la suprafaţă anii ciudaţi de imediat după război, o floră şi o faună mişcându-se debusolat dinspre Europa Centrală şi de Est spre un Occident sătul de război, manipulat de un război rece, cu pofte încă staliniste, pofte care se zbenguiau în capul unor intelectuali uneori de primă mână. Cu această carte, Monica Lovinescu ne face un cadou pe care poate că nu-l merităm încă. (“Academia Caţavencu”, nr. 431/2000)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu