Premiul Nobel pentru Excomunicare

duminică, martie 4, 2018 11:23
Posted in category Literatura

ReligieDacă Jose Saramago ar fi fost musulman, el n-ar mai fi fost deloc. Sau, mai degrabă, ar fi fost pomenit cu mare fereală ca demn urmaş jupuit de viu şi fiert în ulei al lui Salman Rushdie (autorul “Versetelor satanice”, în care imaginea profetului criminal şi pedofil Mahomed este aproape cea reală, motiv pentru care a fost condamnat la moarte de şmecheraşii de imami, care şi-ar pierde “fraierii” ce cotizează la bunăstarea lor, dacă musulmanii i-ar fi îndrăgit scrierile lui Salman Rushdie – n.m.). Pentru că “Evanghelia după Isus Cristos” poate fi numită, pe drept cuvânt, buturuga mică şi afurisită a bisericii catolice.

Când un ateu comunist cu faţă umană are revelaţii şi se apucă să scrie o biografie a Mântuitorului în care marele pişicher este chiar Dumnezeu, atunci sigur că lumea s-a întors cu fundul în sus (era vorba de lumea anilor 1990, atunci când apărea articolul, mult mai apropiată de Evul Mediu întunecat decât cea de astăzi – n.m.). În Portugalia anului 1992, chiar asta s-a întâmplat. Apariţia cărţii în chestiune a fost urmată fulgerător de excomunicarea autorului. Ministerul culturii lor (care, în 1999, sprijinea financiar apariţia ediţiei româneşti) l-a ras pe autor din toate listele de export. Au curs atacurile pe capul lui Saramago exact cum curgeau minerii spre Bucureşti, în iunie 1990. Numai că la ei lumea scriitoricească era niţeluş mai normală decât în Românica (în acei ani 1990 – n.m.) şi solidaritatea de breaslă l-a scos pe autor din destinul cafeniu ce i se pregătise.

Deşteaptă mişcare! – veţi spune, de vreme ce Saramago va obţine în 1998 premiul Nobel.

Revenind însă la oile noastre, biografia prea umană a lui Isus va tulbura multe ape şi-n Dâmboviţa mioritică. Fiul tâmplarului din Nazaret nu vrea în nici un chip să se facă profet. El este mai degrabă sensibil la suferinţă, violenţă, eroare şi planuri de mărire nu-i vâjâie prin cap. Până şi Diavolul e gata, într-un elan mărinimos, să lase lumea în pace. Dar te pui cu preaînaltul sofist, care nu concepe binele în absenţa răului şi care îşi construieşte strategia obscură (nepătrunse sunt căile Domnului!) pe sânge, sudoare şi lacrimi? Nu te pui!

Încercarea disperată a lui Isus de a-şi regiza propria moarte era de mult prevăzută. Şi, dacă n-ar fi fost odată ca niciodată o revoluţie leoarcă de sânge, care a emanat voioasă în România, mai că am zice: Ce blasfemie, Doamne! (“Academia Caţavencu”, nr. 417/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu