A șaptea dimensiune

România are, la propriu, un sfânt despre care nu se știe mai nimic în spațiul public. Sfânt nu în sensul acela clasic, de făcut minuni care transcend legile fizicii cunoscute de noi – nu un om care desparte apele cu toiagul sau zboară în plină zi, ci un om sfânt prin altruism, dăruire față de cei din jur și demnitate.

Minunea a fost însăși existența lui, de o mare curățenie morală, marcată de demnitate și sacrificiu. Un om care a murit cel mai probabil înainte de vreme, pentru simplul motiv că, în plin regim comunist, a îndrăznit să fie credincios și să-și pună în practică credința trudind pentru oameni, ceea ce i-a adus persecuția Securității.

Vaticanul se străduiește de ani de zile să îl beatifice, dar procesul întârzie din cauza statului român. Martin Benedict se numește sfântul nostru. A fost doctor la spitalul din Onești și a murit, în 1986, după trei ani de anchete ale Securității.

Medic devotat pacienților lui, altruist, a intrat în vizorul Securității pentru faptul că s-a hirotonit în secret, devenind preot franciscan. Benedict credea că omul nu este doar trup – un angrenaj de carne, mușchi, oase și viscere – ci și suflet, iar ca medic voia să își trateze pacienții ca pe purtători de suflete care au, la rândul lor, nevoie de vindecare. Un lucru pe care Securitatea nu avea cum să-l înțeleagă…

În urma perchezițiilor i s-au găsit o biblie, un rozariu și o stolă și i s-a înscenat un dosar de drept comun – așa procedau comuniștii, ca să pară că România nu are deținuți politici. Mai exact, a fost acuzat că a luat foloase necuvenite de la pacienți pe motiv că s-au găsit câteva sticle de șampanie prăfuite în casa lui.

Acuzația era ridicolă: Benedict nu doar că nu lua foloase necuvenite de la bolnavi, ci își împărțea puținii bani cu pacienții mai săraci. Cât despre șampanie, medicul nu consuma alcool – de aceea acele sticle, primite cadou de aniversări, Crăciunuri și zăceau uitate, pline de praf.

Suferind de probleme de sănătate care impuneau regim strict de alimentație, hidratare, odihnă etc. care evident n-a putut fi respectat în timpul anchetelor, Benedict a murit la 55 de ani, oficial în urma unei hemoragii interne. Papa Francisc l-a proclamat Venerabil pe Martin Benedict la 17 decembrie 2022, după ce Vaticanul a recunoscut că a trăit virtuțile creștine în mod eroic – primul pas formal spre beatificare.

Beatificarea, însă, întârzie, pentru că documentele care să ateste că, după hirotonire medicul a fost anchetat și persecutat de Securitatea ceaușistă (documente pe care familia lui Benedict le caută din 2004–2005, iar Vaticanul din 2015) nu au fost de găsit.

Poliția – moștenitoarea arhivelor fostei Miliții – a refuzat inițial să furnizeze orice dovadă scrisă, susținând că materialele de „mică importanță” se distrugeau la 30 de ani de la decesul persoanei. Cu greu, franciscanii, ajutați de Germina Nagâț, au reușit să găsească o copertă de registru și o filă care să certifice ancheta Securității. Existau martori, dar hârtii nu.

Și nu doar în cazul lui Martin Benedict s-a procedat așa. Distrugerea documentelor pare a fi o politică de stat. Poliția, SRI, „Doi și-un sfert” au distrus sau au cerut distrugerea de documente. Și, odată cu documentele, distrug și memoria unor oameni care ar trebui onorați. Distrug istoria unor file de demnitate și, da, de eroism.

Nu suntem doar o țară de turnători, am avut și oameni la care merită să ne înclinăm cu recunoștință și respect că ne-au salvat onoarea, că au arătat că demnitatea nu piere nici în cele mai negre vremuri.

Astăzi se comemorează 38 de ani de când Martin Benedict a părăsit această lume în care a încercat, cu smerenie și credință, să fie alinare pentru pacienții săi. La mormântul fostului doctor-preot și la căsuța părintească din Galbeni (județul Bacău) se vor strânge pelerini franciscani și oameni din zonă care îi cinstesc memoria. Care îi vor adresa un gând pios, de recunoștință și regret.

Dacă statul român nu-i recunoaște suferința, cei care l-au cunoscut și cei care au aflat despre credința, demnitatea și sacrificiul său i-o onorează și o recunosc.

Pe mine m-a impresionat profund existența acestui om. Și m-a durut – da, acesta este cuvântul – m-a durut personal că nu am știut nimic, dar nimic despre el. Despre existența lui atât de altruistă și de frumoasă.

Dacă în comunism e, poate, explicabil că nu s-a aflat – lucrurile acestea nu se făceau publice –, cum e posibil ca după căderea comunismului să nu se fi aflat? Și mă întreb: câți oameni de lumină au mai trăit printre noi în comunism? Oameni demni, care au refuzat pactul cu Răul? Oameni care ar putea fi repere de moralitate, demnitate, curățenie morală? Și despre a căror existență nu știm nimic pentru că documentele se distrug? Pentru că statul le șterge memoria? Asta în timp ce foștii torționari și securiști iau pensii speciale? (Lady Mihaela pe X)

https://x.com/LadyMihaelaTarg/status/1943971806844498137

Citeste si articolele:

• Dublul blestem al Securităţii
• Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în bătaie în beciurile Securităţii, despre securiştii comunişti criminali
• Cum a fost asasinat disidentul anticomunist Gheorghe Ursu de regimul comunist al criminalului Nicolae Ceauşescu
• Conspiraţia cenuşii
• Aerul din subterane