Dă cu limba, dă cu paru’ activistul de Săraru (II)
sâmbătă, ianuarie 16, 2021 19:00Există un tip de argument super-împăciuitorist care sună cam aşa: “Bun, şi ce dacă au mâncat căcat tovarăşii de atunci, toată lumea o făcea, era treaba lor, nu au dat în cap la nimeni, nu au băgat lume la puşcărie”. Argumentul e fals, tipii care au scris astfel de texte şi au linguşit orgoliul bâlbâit al dictatorului au susţinut sistemul, i-au dat legitimitate.
Când a fost contestat de Pîrvulescu la un congres, Ceauşescu a avut o replică şocantă: “Dar decorăţiile?”. Chiar aşa, decoraţiile nu şi le-a luat singur, i le-a dat cineva.
Dinu Săraru face parte exact dintre tipii care, cu o condamnabilă abilitate, l-au făcut pe Ceauşescu să se creadă genial. Căcatul mâncat de Săraru est comp. nu e doar o problemă personală, dimpotrivă, ei impuneau şi altora standarde de mâncat. Nu mai puteai veni să spui că Ceauşescu este un personaj important, nu, era ceva fumat, trebuia să spui că e genial, profund, personalitate excepţională. Asta pentru că aşa l-au obişnuit sărarii.
Un text “cu greutate” semnat de tov. Dinu Săraru şi de ciracii lui jalona evoluţia literaturii, trasa sarcini celorlalţi scriitori, mutila puţina libertate de expresie din epocă.
Iată un exemplu extras tot din organul teoretic al PCR (Partidul Comunist Român, pentru cei mai tineri – n.m.), Era Socialistă, semnat de actualul (din 2004 – n.m.) director al Teatrului Naţional, masonul Dinu Săraru:
”Scriitorului comunist i se oferă însă şansa unică a libertăţii de a aborda cinstit şi curajos esenţa politică a vieţii noastre sociale, i se oferă această libertate şi este chemat de Partid să lupte pentru afirmarea ei în pagina de literatură. În aceste circumstanţe, scriitorul nu are decât să-şi revendice nobila şi dintotdeauna înalta misiune de om politic. Convingerea mea cea mai adâncă este că de scriitori depinde ca literatura română să se afirme plenar, cuceritor, incendiar în înţelesul cel mai mobilizator, ca o literatură politică la înălţimea vieţii politice pe care o trăim cu toţii acum şi aici, în România comunistă.”
Ei, mai aveau restul scriitorilor de ales la asemenea indicaţii preţioase ale tovarăşului Săraru? Răspundem în două cuvinte, vorba lui Ceaşcă: e sclus! (“Academia Caţavencu”, nr. 658/2004)
Citeşte şi articolele: