Despre bijuterii, într-o poveste de martie

duminică, martie 1, 2020 14:52
Posted in category Diverse

Inel Guardian AngelDe fapt, nu-i chiar o poveste, ci o întâmplare reală, pe care am trăit-o şi pe care am purtat-o în suflet o lungă perioadă. Respectiva întâmplare va exemplifica aproape perfect ce înseamnă să oferi bijuterii unei fete la momentul potrivit.

Aşadar, închid ochii şi-mi amintesc, de parcă ar fi fost ieri. Era aprilie 1991 (fiind în martie, am scris “poveste de martie”; de fapt, povestea începe în aprilie). Şi înainte de a fi aprilie 1991, a fost perioada 1985 – 1989, în care am avut norocul să fiu student în Iaşi, acel oraş minunat, în care duminicile de primăvară erau splendide, iar fetele frumoase te cucereau cu zâmbetul lor. E drept, în acea perioadă nu prea existau bijuterii, aşa încât te mulţumeai cu nişte flori, dacă-ţi doreai să ai o parteneră la discotecă sau la film.

Să fi avut pe atunci un inel Guardian Angel placat cu argint, alta era viaţa cu fetele din acea perioadă.

Dar să revenim la povestea noastră. Ei bine, în acea perioadă, mai pe la început, aveam şi prieteni. Băieţi buni, cuminţi, fără vicii majore, cu care mergeam în tot felul de locuri, de la cantina universităţii la discotecă, film etc. Odată cu anul al III-lea de facultate, gusturile s-au mai rafinat şi aveam mare grijă la cei care-mi ţineau companie. Pe la începutul acelui an universitar, l-am întâlnit pe cel care avea să-mi devină cel mai bun prieten în următorii doi ani de facultate.

Era înalt, bine făcut, student la facultatea de Fizică, secţia seral, nu lucra nicăieri, aranjându-şi treburile cu adeverinţa care trebuia adusă la facultate, de la locul de muncă, dacă erai student la seral. Întâlnirea s-a produs în momentul în care făceam de serviciu la cantina universităţii, acolo unde se curăţau cartofi şi toate cele, iar la prânz am ales să supraveghez studenţii la ieşire, acolo unde trebuiau să-şi lase tacâmurile. Şi a apărut El, cu o glumiţă care a risipit orice oboseală, şi aşa am ajuns să ne cunoaştem şi să fim aproape nedespărţiţi, repet, timp de aproape doi ani.

Prietenul ăsta al meu avea multe calităţi – printre altele era foarte bun la fotbal şi dansa dumnezeieşte – , dar calitatea care mă impresiona pe mine cel mai tare era succesul la femei. Recunosc, eram mai timid ca el şi, chiar dacă o fată îmi plăcea la nebunie, nu aveam întotdeauna curajul să-i mărturisesc. Aveam o teamă profundă că voi fi respins. Prin contrast, prietenul meu nu avea nicio teamă, la el fie că mergea, fie că nu, nu era niciodată afectat de o situaţie sau alta. Ba mai mult, avea atâtea fete pe care le schimba periodic, uneori săptămânal, încât atunci când mergeam cu el prin oraş trebuia să-l ajut să mai scape de ele, inventând tot soiul de pretexte cu învăţatul sau că noi doi trebuia să mergem la o activitate foarte importantă.

Din păcate, sau din fericire, în anul universitar următor, a apărut Ea, tipa fermecătoare, inteligentă, studentă la Medicină, acolo unde avea bursă republicană, având doar note de zece, blondă, cu un corp care te băga în boale, locuind cu mama şi fratele, tatăl, de care nu vorbea niciodată, fiind absent (probabil în urma divorţului, dar asta e doar o presupunere).

Aşadar, în anul patru fiind, iar prietenul meu, cu un an mai mic, în anul trei, atunci când era vorba de Ea, de regulă uita că sunt cel mai bun prieten al lui şi o prefera, normal, pe miss Univers. La început totul era lapte şi miere, nu-l vedeam cu zilele, fiind cu Ea. Doar că, după o perioadă, El venea tot mai trist şi plângea pe umerii mei. Motivul? Ea. Ba că nu-l mai iubeşte la fel de mult, ba că prea e suspectă răceala ei din ultima perioadă, ba că nu-i răspunde întotdeauna la telefon etc. Ce s-o mai lungim, tipul era terminat (era în limbă, dacă mi se permite o expresie mai puţin academică) după ea. Şi pe umerii cui să plângă, dacă nu pe umerii mei. Ca orice prieten adevărat, chiar ţineam foarte mult la el, încercam să-l încurajez, să-i ofer cel mai frumos cadou pe care-l poţi oferi cuiva: speranţa. Îi spuneam ca va fi bine, că sigur nu sunt probleme cu relaţia lor de iubire, că orice fată are nevoie şi de o oază de intimitate, pentru a-şi face ordine în gânduri.

Inel XeniaAm uitat însă un amănunt: prietenul meu îi oferea foarte multe cadouri. Era un tip cu bani, provenea dintr-o familie înstărită pentru acea perioadă, aşa încât Ea primea foarte multe cadouri. E adevărat, nu era pe atunci inel Xenia placat cu aur, dar se puteau alege alte cadouri pentru persoana iubită.

Continuarea poveştii într-un episod următor. Staţi pe aproape.

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.
Tags:

Adauga un comentariu