Despre „măreţia” învăţământului ceauşist
marți, februarie 24, 2026 8:51
Ca unul care am parcurs, copil fiind, învăţământul gimnazial (clasele 5-8) la sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, am câteva amintiri horror din acea perioadă. Mai jos, una dintre ele. Şi o continuare de după 1989.
În dictatura ceauşistă, existau profesori şi „profesori”. Unii ignorau propaganda criminală comunistă, bazată pe minciună, alţii nu. Despre o tovarăşă profesoară care nu o ignora, ci o aplica la clase precum cel mai înfocat activist bolşevic, aş avea câteva amintiri din astea, horror.
În cei 4 ani ai ciclului gimnazial, niciun profesor n-a organizat vreun concurs despre biografia „titanului” din Scorniceşti (Olt), dictatorul criminal Ceauşescu. Cu o excepţie, tovarăşa profesoară amintită mai sus. Eram prin clasa a VII-a şi tovarăşa, ce avea un ghiveci de ore (era o şcoală mică de la ţară), de la Muzică la Constituţia României (aia comunistă, c-aşa se spălau creiere în ceauşismul criminal), s-a hotărât să facă un concurs având drept temă biografia (contrafăcută, mincinoasă şi aberantă) „geniului Carpaţilor”, tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Şi am fost nevoit să citesc toate acele porcării scârboase, despre un analfabet cu 4 clase, Ceauşescu, ce nu era în stare să pronunţe cuvinte elementare în limba română.
Pe lângă toate acestea, tovarăşa profesoară ne mai punea să şi cântăm, pe la orele de Muzică şi suficient de des, „Trăiască Ceauşescu, trăiască tricolorul”, pe versurile lingăului dictatorului criminal Ceauşescu, numitul Adrian Păunescu, cu porcăria aia de Cenaclu „Flacăra”, o maşinărie infernală de pervertit mintea tinerilor, continuată după ’89 cu altă etichetă, „Totuşi, iubirea” (evident, iubirea de dictatori sau de foşti KGB-işti vopsiţi în democraţi, cum era Ion Iliescu, al cărui lingău a devenit Adrian Păunescu, după decembrie 1989, doar limba poetului era obişnuită să mângâie tandru funduri criminale). Până şi astăzi acest aşa-zis cenaclu, continuat de fiul pupincuristului Adrian Păunescu, organizează spectacole pentru ceauşiştii rataţi ai naţiei.
După 1989, am fost câţiva ani coleg de muncă al tovarăşei profesoare, dumneaei cu „experienţă” (în a sluji dictaturi criminale), iar eu un tânăr absolvent de facultate. Din acea perioadă, am iarăşi nişte amintiri de coşmar, legate de tovarăşa profesoară şi stimabilul ei soţ (care venea de multe ori beat la şcoală), azi pensionari votanţi de extremişti rusofili.
La un moment dat, doream să mă abonez la revista „22” a Grupului pentru Dialog Social, iar pentru profesori se acorda o reducere, iar tovarăşa, devenită între timp „doamnă”, a ajuns „director”, c-aşa era în PSD-ismul criminal. Şi am cerut o adeverinţă din care să reiasă că sunt profesor în şcoală. Şi scrie tovarăşa, fără să-I tremure vreun neuron (unde nu-i, nu-i) „Spre ai servi la …”, corect „a-i”. Tovărăşia sa era analfabetă.
Tovarăşa şi tovarăşul (ăla care venea beat la ore) aveau obiceiul să dea radioul la maxim în cancelarie în momentul în care dezaxatul Vadim Tudor, pupincuristul Elenei Ceauşescu (înainte de ’89) şi apărătorul securiştilor/comuniştilor criminali (după ’89), îşi etala nebunia prin Parlamentul României, înfierând cu mânie proletară Occidentul „decadent” şi burghezo-moşierimea, mai ceva ca-n stalinismul anilor ’50.
Un alt divinizat al cuplului de tovarăşi era, normal pentru „nişte ţărani” ca ei, Adrian Păunescu. Dragostea pentru pupincuristul numărul 1 al dictatorului Ceauşescu, Adrian Păunescu, s-a transmis şi copiilor tovarăşilor, unul dintre băieţi având toată colecţia de maculatură a Păunescului, plus că părinţii se plângeau că odrasla le cheltuie banii pe DVD-uri cu cenaclu KGB-isto-iliescian „Totuşi, iubirea” de care aminteam mai la deal.
Tovarăşa nu dădea doi bani pe cititul cărţilor şi alte „prostii” din astea intelectuale. Precum un tractorist grobian, ce în timpul liber îi trage cu alcoolul şi înjurăturile, tovarăşa profesoară afirma într-o şcoală (?) texte de genul „Eu n-am timp să citesc, am familie, am copii, am treabă”. Realizaţi ce dorinţă de citit transmitea aceasta elevilor.
După tovarăşa profesoară, cei care nu apreciau comunismul şi vadimismul (plus PSD-ismul) erau „nebuni”. Odată am luat la şcoală o carte a academicianului Solomon Marcus, un titan al promovării matematicii în România, carte intitulată „Şocul matematicii”. Ei bine, tovarăşa, foarte mirată că cineva mai şi citeşte prin pauze şi, ironică precum un căruţaş analfabet, face următorul comentariu: „Mda, văd că unii au rămas şocaţi de la prea mult citit”.
Ca orice comunist ateu care se „respectă” (înainte de ’89 ne îndemna să nu mergem la biserică, deoarece „valorile comuniste” sunt altele, nu bigotismul religios), tovarăşa profesoară a devenit, după decembrie 1989, „credincioasă”, chiar mai mult, talibană ortodoxă. Aveam ore la clasa unde dumneaei era dirigintă (la un moment dat s-a desfiinţat funcţia de director la acea şcoală mică) şi am rămas surprins că toate fetele erau în fustă. Crezând că e vreun eveniment prin şcoală, am întrebat o fetiţă despre ţinuta lor din acea zi. Mi-a spus că „doamna dirigintă le-a spus la ore că fetele nu trebuie să vină în pantaloni, că-i păcat şi că Dumnezeu le va pedepsi dacă nu vin în fuste la şcoală, pantaloni fiind pentru băieţi, nu pentru fete”. Ca-n dictatura islamistă criminală din Iran, gândea fosta tovarăşă profesoară!
Cam atât. În rest, era „bine”. Eram pioneri, veneam cu cravata roşie, cântam ode „parintelui naţiunii, cel mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu”.
Oamenii mafiei PSD-iste au pensii de sute de milioane de lei vechi pe lună
PCR-ul (pile-cunoştinţe-relaţii) din (in)justiţia românească
