Partea ascunsă a biografiei lui Adrian Păunescu

sâmbătă, ianuarie 1, 2022 11:23

Adrian PaunescuMinciuna este sufletul nepieritor al comunismului, spunea un filozof polonez. Şi spunea un mare adevăr. Un comunist a fost şi Adrian Păunescu. Dar nu un simplu comunist. Ci ditamai pupincuristul dictatorului, al odiosului cizmar cu 4 clase, Nicolae Ceauşescu. După 1989, porcul nesătul Adrian Păunescu doar nu era să facă foamea, alături de milioane de români înfometaţi şi obligaţi să emigreze, peste 5 milioane, de către urmaşul Partidului Comunist Român, Partidul Social Democrat (PSD). Aşa încât, a trecut de la lins fundul lui Nicolae Ceauşescu la lins fundul lui Ion Iliescu şi a altor tovarăşi din PSD = ciuma roşie. Drept răsplată, grupul infracţional cu acronimul PSD l-a introdus în Parlament, să moţăie acolo în fotoliul de senator al României, cică democratice, dar condusă de foşti comunişti (hăăă, hăăăă, hăăăă), precum acest Păunescu Adrian.

Era toamna lui 2004, PSD-ul se pregătea de alegeri, iar Adrian Păunescu îşi prezenta “realizărili” în presa pesedistă. Evident, prezentarea era mincinoasă, deoarece, repet, minciuna este sufletul nepieritor al comunismului. Adevărul din biografia lui Adrian Păunescu se află în ceea ce urmează mai la vale. Adevăr preluat din presa vremii, acea parte a presei, foarte mică, în care mafiotul Adrian Năstase, premierul României la acea vreme, şi criminalul KGB-ist Ion Iliescu, preşedintele României în 2004, n-au reuşit să-şi bage cozile de topor.

Partea nevăzută a biografiei candidatului Adrian Păunescu

Nu cred că există un curricul mai lăbărţat decât cel al lui Păunescu. Biografia lui este sastisită de pomelnicele de nevolnici pe care i-a făcut oameni, dar nu scapă un cuvnţele despre nevoiaşii pe care i-a jecmănit o viaţă întreagă sau despre cei pentru care s-a pus chezaş, cu piţule grele.

Este o nesfârşită cronică a ţucălarilor pe care i-a lansat pe piaţa prăfuita a showbiz-ului comunist, dar în ea n-o să întâlneşti nici cea mai vagă referire la colonelul Oprişor Oniţiu, care l-a folosit ca agent de influenţă al Securităţii, în diversele operaţiuni de aducere pe brazdă a unor scriitori ce fluierau în biserică, contestau dictatura din fundul rărunchilor şi luptau ca paraleii cu cenzura.

În schimb, curriculul te va oploşi de samavolniciile cu care l-au cocoşat autorităţile, dar n-o să îngaime nicio aluzie despre vieţile copilaşilor stinse pe stadionul din Ploieşti, pe care le poartă pe conştiinţă.

Doljul care l-a prăsit nu-l mai vrea (în 2004 – n.m.) nici picat cu ceară, pe listele electorale, pe detestabilul porc. Colegii lui de filială şoşotesc încă timoraţi despre corvezile umilitoare pe care au trebuit să le presteze pe moşiile băltăreţului. Despre mesele împărăteşti pe care trebuia să i le aştearnă sub copite, atunci când mamiferul binevoia să-i blagoslovească sinistra sa apariţie. Despre pâinea şi sarea cu care trebuiau să-i iasă în întâmpinare pe hotarul Băniei, când dihania doar traversa judeţul, în rostogolul său slinos spre bulboanele termale ale Herculanelor, chiolhanurilor deocheate de la Reşiţa sau gheşefturilor transfrontaliere de la Timişoara. Despre circul absolut lamentabil, cu asistenţă ministerială de la Bucureşti, în care şcoala din Bîrca în care s-a alfabetizat a fost siluită să-i împrumute numele.

A intra în viaţa grohăitorului din Senat (pe atunci Adrian Păunescu era senator – n.m.) e ca şi cum ai cădea din nebăgare de seamă într-un troc de tărâţe. Puţini sunt aceia care au mai ieşit întregi dintr-o încleştare la cocină deschisă cu grăsunul, al cărui guiţat sinistru face cât gloanţele unei dizivii de ulani.

Specialiştii în psihanaliza mamiferelor au găsit răspunsul la un asemenea comportament şi susţin că, în lipsa unei zestre masculine adecvate, vierul castrat va apela în compensare la tusoul de arme specifice unei scroafe.

Ca o dovadă supremă a laşităţii care îl caracterizează, umflatul n-a făcut armata. La încoroprare la oaste, s-a dat de ceasul morţii şi a zis că are trânji, dalac, bube dulci, mătrici, fălcariţă, brâncă, urcior, friguri de baltă şi boala lui Calache. Şi-a scos patalama de handicapat, neînfricatul, a făcut tărăboi la garnizoană şi a urlat din fundul rărunchilor că, dacă-l trimite patria la armie, îşi pune unghia în gât ca piţigoiul. S-au speriat plutonierii de dilimac, şi-au făcut cruce cu Makarovul şi l-au declarat pe marele patriot de astăzi (din 2004 – n.m.) apt necombatant. Apoi, ca să ne arate el cât e de viteaz, a scos de la naftalină câteva cântece de cătănie, uitate prin nişte lăzi de zestre de prin Ardeal: “Treceţi batalioane române, Carpaţii”, “Duşmanul vine cu arma-n mână” şi “Salutaţi oastea română”, şi şi-a pus cenaclul să le lălăie în marş forţat, de-a lungul şi de-a latul noroaielor ţării.

Mai târziu, când a mai prins o litră de curaj, a început să umble în tohăsul gol pe lângă mătărânga învârtoşată a Aramatei a 14-a. În 1992, şi-a tras coif de babă, şi-a făcut scut din spectrul posmăgit al lui Grigore Vieru şi s-au dus amândoi la braţetă, scroafa cu vierul, pe hotarul Transnistriei, să guiţe cu noul cenaclu, “Totuşi, iubirea”. A horcăit mai apoi ca în ceasul morţii că a apărat Moldova cu pieptul, kaizerul şi costiţa, de la nici 300 de metri de 70 de tancuri ale Armatei a 14-a, care l-au înconjurat din toate părţile, dar ruşii nu i-au făcut nimica, fiind ocupaţi, şi chiar aveau treabă cu inamicul.

Apoi, ca să ne demonstreze cât e el de năpăstuit, şi-a scos de la ciorap dosarul de urmărire informativă, moşmondit de fosta Securitate. Or, bestia omite câteva amănunte introductive: că a fost secretarul organizaţiei UTC (Uniunea Tineretului Comunist) a Uniunii Scriitorilor din România, între 1966 şi 1968, şi că în 1968 devine membru al Partidului Comunist Român.

Or, orocotila cu solzi pe grumaji se screme să ne facă să uităm că purceii de companie ai partidului nu puteau să aibă probleme reale cu Securitatea.

Or, jambonul acesta fără pic de ruşine al clanului Ceauşescu vrea să ne bage pe gât dosarul “Titanul”, pe care I l-ar fi fabricat fosta Securitate. Dosar tuns chilug şi deparazitat de orice informaţie compromiţătoare. Bunăoară, în aşa-zisul dosar scrie că, încă de prin 1982, jagardeaua ameninţa întruna că îşi bagă unghia în gât şi îşi ia zilele. Era stilul lui obişnuit de a obţine printr-un şantaj sentimental ordinar o cireadă de avantaje materiale. Fraierul de Ştefan Berceanu, şeful clinicii de hematologie a Spitalului “Fundeni”, chiar l-a crezut pe cuvânt când pramatia i s-a spovedit că “îi vine să se sinucidă din cauza nefericirii poporului român” şi s-a dus la Securitate din motive pur umanitare, doar pentru a preveni o dramă. Or, astăzi (în 2004 – n.m.), şulfa face din chestia asta un titlu de glorie şi ne vinde gogoşi cum că voia să-şi ia de-adevăratelea zilele, când de fapt nu ştia cum să mai înşface, la lumina nopţii, vreo insignă unsuroasă sau gratuitate deşănţată pentru nişte merite închipuite.

Or, făcătura de dosar nu scapă o vorbuliţă despre motivele reale ale marginalizării jivinei. Care javră a fost scoasă pe tuşă abia când pe stadionul “Petrolul” din Ploieşti au trebuit să moară cinci copilaşi, în timpul unei bacanale a cenaclului, închinată ca de obicei vampirului din fruntea partidului.

Ce zice biografia praşcăului despre marginalizare şi cum o justifică? “La anchetă, după care a fost destituit de la Flacăra, s-a stabilit că pe numele lui Adrian Păunescu soseau, zilnic, aproximativ 40 de scrisori. Aşadar, 15.000 de scrisori pe an. În 12 ani şi jumătate, cât a durat lucrul lui Adrian Păunescu la Flacăra, au fost cam 200.000 de scrisori. Cu această parte a activităţii sale la Flacăra se mândreşte Adrian Păunescu cel mai mult.” Ca de obicei, junghiul îşi măsoară disidenţa în tone. Adică nu tu şpăgi, nu tu foloase necuvenite şi mărfuri stoarse prin ameninţare şi şantaj, de-a lungul întregii ţări pe unde jefuia cenaclul, de ziceai c-au năvălit tătarii, ci scrisori lacrimogene din partea cititorilor revistei Flacăra, rămasă văduvă de starostele iadului. Nu tu anchetă comandată de partid, executată de miliţia economică şi coordonată personal de ministru Dincă Teleagă, ci doar un râgâit de mândrie pentru recordul în materie de limbi luate în răspăr de la omenirea care îl aştepta ca pe Mesia, pentru a se întoarce în fruntea mesei împărăteşti de la care a fost răsturnat după o chinuitoare lucrare.

Or, rapoartele Securităţii sunt cât se poate de corecte cu privire la pârjolul rămas în urma Cenaclului “Flacăra”. Or, notele informative atrag atenţia asupra riscului ca paranoicul să-şi clădească propria lui statuie şi cult al personalităţii, sub acoperirea activităţilor cenaclului. Or, un raport din luna octombrie 1982 zice în clar aşa: “(…) Se comentează că Adrian Păunescu s-ar folosi de aceste manifestări pentru a-şi crea o popularitate pe care n-a mai avut-o nici un scriitor în domeniul culturii, o popularitate de “tribun poetic şi politic” care poate face orice. Poetul a devenit în înţelegerea multor persoane un fel de instituţie publică ce poate interveni cu autoritate în soluţionarea unor probleme pe care instituţiile oficiale nu le pot rezolva”.

Or, datele Securităţii, cenzurate din aşa-zisul dosar de urmărire informativă, atestă rolul real al leprei în marele plan de supraveghere a intelighenţiei româneşti. Bunaoară, colonelul Oprişor Oniţiu scrie fără echivoc în notele sale din noiembrie 1986: “Să se aibă în vedere continuarea contactelor cu Adrian Păunescu”. În vederea influenţării scriitorului Ion Lăncrănjan, care deranja tot mai tare regimul. De aici reiese că sângeretele de la Flacăra mai avusese contacte cu Oniţiu pentru potolirea lui Lăncrănjan. Şi mai reiese că Oniţiu era ofiţerul de legătură al caltaboşului, iar chişca, agentul de influenţă al Securităţii.

Or, rămas pe dinafară, suinul nu oboseşte să lupte pentru propăşirea propriei sale stirpe. Pe 4 octombrie 1988, se înfiinţează la studioul “Electrecord” pentru a preda “o casetă cu înregistrări de muzică pe texte proprii şi melodii compuse şi interpretate de fiul său Andrei Păunescu. (…) Care şi-a manifestat satisfacţia pentru rezultatul întrevederii avute la data respectivă cu tovarăşul secretar Constantin Mitea, comentând că apreciază discuţia ca “un pas important în împlinirea idealului literar-politic, rezolvând chestii senzaţionale legate de viaţa şi cariera unui om”.

Omul era fii-su, un ilustru sfertodoct, pe care ţara avea să-l plătească după revoluţie în aur. Un kil de aur sub formă de lingou jubiliar, i-a dat Banca Naţională lui Andrei Păunescu, pentru merite culturale deosebite. Şi încă un lingou de un kil lingăului de tac’su. Iar defuncta Bancorex i-a sponsorizat publicitatea cu 67.000 $ şi i-a mai decartat încă 400 de milioane de lei, la nivelul lui 1995, pe fundaţia “Totuşi iubirea”.

Şi pentru că toată această viaţă pilduitoare trebuia trasă în şoric de statuie, învăţătorul Matei Vintilă din Slătioara i-a comandat sculptorului Rodion Gheorghiţă, pe banii lui, bustul lighioanei. În toamna lui 1999, bustul a fost aşezat în buricul târgului, între casa de cultură şi grădiniţă, ca să nu zică protipendada că n-are Slătioara cultură, şi nici copiii că n-au văzut în viaţa lor statuie de porc. (“Academia Caţavencu”, nr. 665/2004)

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu