Fetiţe dulci ca-n Bucureşti, în altă carte nu găseşti
joi, aprilie 25, 2019 9:54
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic
Locuiesc de ani de zile într-un oraş care nu există. Sau, mai bine zis, există doar în mintea mea. Aşa că m-am bucurat să mă întorc în Bucureştiul interbelic, braţ la braţ cu o carte fermecătoare.
În zori, când am sfârşit plimbarea, am poftit-o la mine în bibliotecă, pe raft, şi am promis c-o mai caut. Mi s-a părut genul de volum asupra căruia poţi reveni oricând, fie şi fragmentar, în doze mici.
Pentru noi, toţi cei atinşi de drogul Capitalei, era limpede: Bucureştiul creează dependenţă. Or, acum, în cele trei sute şi ceva de pagini, am găsit suficientă substanţă, aromă şi tărie ca să ne scoată din sevraj.
Nu-i o carte de istorie – literară, orală sau a faptelor mărunte. Dar are câte ceva din toate acestea.
Într-un fel explicabil – chiar pe coperta IV stă scris: Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul. Atunci, cum ai putea să recompui totalitatea pierdută, dacă nu adunând-o ca la puzzle, din bucăţi, fărâme, frânturi, fragmente?
Trecând prin filele de jurnal ale scriitorilor şi peste paginile jurnalelor de scandal, autoarea ajunge să (re)inventeze o lume. O lume care era – cum altfel? – mai bună. O lume în care scriitorul şi pantofarul, medicul şi chelnerul, patronul şi frizerul convieţuiau armonios, fiecare la locul lui.
Privindu-ne în oglinda anilor din urmă, mai are, oare, vreun rost să ne întrebăm dacă viziunea Ioanei Pârvulescu nu tinde cumva spre idealizare? Să se întrebe alţii – istoricii plaţi, criticii seci, lucizii reci, tipicarii frigizi.
Eu, unul, prefer să salut, cu nostalgică bucurie, apariţia unei cărţi unde efortul documentar nu exclude ataşamentul sentimental, iar spiritul analitic nu izgoneşte stilul ataşant. O foarte frumoasă ficţiune despre Bucureştiul interbelic al autoarei. (“Academia Caţavencu”, nr. 601/2003)
Citeste si articolele:
