A șaptea dimensiune

Mihai Sutzu, succesorul lui Nicu Caragea la tronul Ţării Româneşti, putea foarte bine să rămână mare dragoman. Descendent al unei vechi familii greceşti din Fanar, Mişu avea toate datele necesare unei cariere turceşti respectabile, răsfirată între lene, bogăţie şi huzur. Totuşi, mirajul postului de la Bucureşti s-a dovedit irezistibil. Un nou timp de trândăvie, de data asta valahă, se cerea încercată. Lucru pe care de altfel noul domn, imediat ce a descălecat la Cotroceni, pe 7 septembrie 1783, l-a şi făcut.

Domnia lui Mihai Sutzu a fost blândă. Sfidând catalogul procedeelor de jaf, ignorând cutuma profitabilă a exploatării demente şi călcând în picioare buna tradiţie fanariotă, Mişu s-a făcut lejer şi s-a tolănit comod pe divan între cafele şi narghilea. Timp de trei ani, cât a ţinut mandatul acesta straniu, ţara a rămas mirată de menţinerea birului la nivel rezonabil.

Ghinionul tuturor s-a numit Nicolae Mavrogheni, protejatul unui capudan-paşa aflat la rândul lui în graţiile padişahului. Kir Nicolae pusese ochii pe postul de la Bucureşti şi, cu toate că inamicul său, tarapanagiul Petraki Calebi de la monetăria Porţii Otomane, a declarat că schimbarea se va face doar peste cadavrul său, acest lucru s-a aranjat. Exact în ziua nominalizării lui Nicolae Mavrogheni în funcţia de domnitor al Munteniei, cadavrul lui Petrachi se lungea la picioarele acelui capudan-paşa, care păşea apoi la propriu peste el.

Mazilirea apaticului Mişu nu a antrenat şi represalii fizice, fostul şef de stat având permisiunea să-şi continue leşinul în palatele sale de la Bosfor. (“Academia Caţavencu”, nr. 530/2002)

Citeste si articolele:

• Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România
• Lecţia de socialism
• Curvele României
• România infracţională în două filme celebre
• Cum l-au ucis ruşii pe preşedintele Poloniei, în 2010