Sentimentul românesc al nesimţirii
joi, martie 7, 2019 18:32La noi, nesimţirea e o realitate zilnică. Face parte din peisaj: e ubicuă ca aerul şi inevitabilă ca gravitaţia. Chiar dacă originea i se pierde undeva în trândăvia agatârşilor sau în tupeul pecenegilor, formele ei cele mai greţoase au atins apogeul abia azi.
Să luăm un eveniment la întâmplare: Sfintele Paşti, sărbătoarea Învierii, momentul când cei 87% dintre români (credincioşi ortodocşi în sondaje) îşi propun să devină mai buni, mai puri, mai frumoşi la suflet. În regiile naţionale, aceste lăcaşuri de cult al pierderilor, ortodoxia e trăită la paroxism prin aşteptarea primei de miel. Pioşii de la stat, obosiţi de atâtea cruci făcute economiei, se închină cu nonşalanţă la acelaşi buget ascetic, abia ţinut în viaţă de păgânii cei privaţi.
Aceeaşi nesimţire creştină i-a podidit şi pe câţiva lucrători din administraţia locală care, adulmecând şi ei sânge de Mântuitor, s-au repezit să ceară o plusare la salar, peste şpaga curentă de credincios PSD.
Până să urce-n ceruri însă, nesimţirea s-a dezlănţuit ani de-a rândul pe pământ. Mai precis, în asfalt. Pe drumurile Capitalei sunt gropi care insultă specia umană. Adâncimea lor nu depăşeşte totuşi grosimea unui obraz de primar de sector. Oamenii ăştia, care s-au strecurat la alegeri într-un pomelnic de partid, fac parte dintr-o faună specială. Priviţi-l, de exemplu, pe Marian Vanghelie (ţigan mafiot, fost primar PSD-ist al sectorului 5 – n.m.). Întâi din profil, apoi din faţă. Încercaţi apoi să înţelegeţi că pe umerii creierului său, torturat fără milă în lungii ani de liceu, zace soarta a sute de mii de bucureşteni. Ce credeţi că face el când oamenii cad cu maşinile în craterele din şosele? Credeţi cumva că-şi trage palme în oglindă şi-şi repetă “Sunt un bou”? Aş! Se felicită gagiul că i-a luat străzile lui Băsescu (pe atunci primar general al Capitalei – n.m.) şi că i-a blocat finanţările de la BEI (Banca Europeană de Investiţii – n.m.).
Şi că tot veni vorba de BEI, să nu uităm că acel proiect menit să decongestioneze traficul auto bucureştean a fost conceput de experţi japonezi şi respins de consilieri PSD. Inteligenţa gestului poate fi citită în măsurătorile Institutului de Sănătate Publică şi ale Registrului Auto Român: praful şi monoxidul de carbon, ambele datorate traficului aglomerat, omoară anual 10.000 de oameni în Bucureşti. Dacă vă imaginaţi cumva că la citirea acestui necrolog consilierii au început să-şi smulgă părul, vă pierdeţi vremea. Gândirea lor de bătaie scurtă e compensată de o nesfârşită nesimţire: oricâte otrăvuri ar inhala bucureştenii până la următoarele alegeri, e evident că n-or să crape toţi.
Dar sindromul simţirii deficitare e contagios. El face ravagii şi în Constanţa, primul oraş în care americanii au ales să-şi rupă bucşele la blindate. Ei însă mai pot încerca cu avionul dacă gropile sunt prea mari, dar turistul român e condamnat definitiv. De zece ani (1993 – 2003), şoseaua care traversează urbea spre Mangalia e covârşită de aceleaşi şanţuri şi văgăuni rutiere, eternizate de nesimţirea primarilor şi nemurite în milioane de înjurături. O mârlănie bine gustată de constănţeni îi permite primarului Radu Mazăre să pună bir şi bariereîn zona asfaltată Mamaia, în timp ce zona gratuită, străbătută de prostimea sosită în concediu, e abndonată cu cinism perversiunilor geologice.
Şi populaţia Clujului îşi aplaudă primarul pentru gropi, la fiecare patru ani. Aici însă intervine o bizarerie: e posibil ca Funar (fost primar al Clujului – n.m.) să lase drumurile neasfaltate nu din pură nesimţire, ci din teamă. Din teama ca nu cumva, reparându-le, să tulbure obişnuinţa electoratului de a-l vota.
Primari, consilieri, deputaţi şi senatori cu vocaţia nesimţirii fierbându-le în vine au votat şi electoratul Piteştiului, şi cel al Brăilei, ba chiar electoratul întregii ţări. Iviţi dintr-o genetică dubioasă, plină de clone comuniste şi cromozomi de securist, cocoţaţi pe liste al adăpostul ignoranţei colective, aceste creaturi ale tupeului au năpădit oraşele, partidele, şoselele, ziarele, aerul, apa şi pământul. E muncă multă să-i înşiri pe toţi: notarea nesimţirii e un program prea vast. (“Academia Caţavencu”, nr. 592/2003)
Citeste si articolele:
- În semn de „iubire” faţă de România, ciuma roşie numeşte şpăgari care nu fac nimic în funcţii de consuli şi ambasadori
- Cum au sprijinit politicienii neocomunişti de după 1989 contrabanda cu armament a Republicii România
- De ce Românica ţiganizată de televiziuni nu va avea niciodată „romanian dream”
- Eterna şi odihnita Românie
- România, ţara pupincuriştilor, slugilor şi milogilor