Cum au sprijinit politicienii neocomunişti de după 1989 contrabanda cu armament a Republicii România

duminică, septembrie 30, 2018 11:52
Posted in category Mass-media

Elena Ceausescu si Ion IliescuArma scapă turma sau despre exporturile de armament ale României

Românii în campionatul mondial de arme de contrabandă se descurcă, după aprecierile specialiştilor, binişor. La începutul anilor 1990, un demnitar român (Bălănescu) a prezentat unui organism internaţional (AIEA) probe care dovedeau că România, pe vremea celui mai pitic producător de bombe atomice, reuşise să confecţioneze o grămăjoară de câteva miligrame de plutoniu. Domnitarul cu pricina a fost făcut cu ou şi cu oţet de serviciile încă doldora de securişti pentru că a afectat imaginea României. Ulterior, forul internaţional despre care vorbim (agenţia care monitorizează activităţile nucleare) a felicitat România pentru sinceritate. Noi nu aşteptăm să primim felicitări (era în 2002 – n.m.), dar meşterii contrabandei, în loc să ne înjure, ar trebui să facă o mea culpa internaţională.

Nu de alta, dar iar ajungem ciuca Washington Post-lui. De fapt, presa internaţională a şi publicat de câteva ori numele României în legătură cu activităţile unui important traficant de arme rus – Viktor Bout. O vastă prezentare a acestui harnic cărăuş de ajutoare umanitare calibru 7,62 a fost publicată de colegii noştri de la Evenimentul zilei săptămâna trecută (era martie 2002 – n.m.). Interesul mondial a fost stârnit de ipoteza că rusul l-a aprovizionat şi pe Ben Laden. Ca români, nu puteam rata prilejul de a ne afirma şi noi cu o dandana. Aşa am ajuns acum în situaţia de a se număra locurile din lume unde au fost găsite arme româneşti (Congo, Cuba, Burkina Fasso etc.) şi faptul că Bout a operat şi în România. Cercetând mai atent situaţia, aici, la noi acasă, am constat că România a exportat arme în zone de conflict, îndeobşte în Africa şi Asia, utlizând diverşi comercianţi. Unul care şi-a clădit deja o notorietate este Shimon Herscovici alias Naor.

Romtehnica o face lată

Exemplul 1. Data: 10.04.1997. Comerciant: Acvila Air Romania Carrier. Avion: AN 124. Traseu: Kiev-Otopeni-Kigali. Exportator: Romtehnica. Marfă: mitraliere cal. 12,7 mm, pistol mitralieră cal. 7,62, ţevi, cartuşe, tripod etc. Pe autorizaţia de survol şi aterizare emisă de Kigali apare, între semnăturile celor care au aprobat, şi cea a ministrului Apărării. Exemplul 2. Acelaşi traseu la 15.04.1997. Acvila Air este din nou comerciant. Exemplul 3. 16.04.1997 – din nou, tot Acvila Air, tot Kigali. Mic tratat de istorie contemporană (era martie 2002 – n.m.): în Ruanda (capitala Kigali) războiul civil a izbucnit în 1994. 500.000 de masacraţi numai în 1994, 2 milioane de victime în câţiva ani. Din 1996 se fac paşi timizi spre pacificare. În ţara vecină, Congo, unde în 1990 a căzut regimul marxist susţinut de ruşi, a reizbucnit războiul civil în – atenţie – 5 iunie 1997! După devastarea capitalei Brazzaville, la conducerea ţării s-a reinstalat regimul dictatorial de sorginte comunistă al lui Denis Sassou-Nguesso. Vi se pare absurd să presupunem că România a contribuit la ascensiunea comuniştilor? Cel mai sigur răspuns cred că-l putem primi de la GRU (serviciul de spionaj militar rus). Vă vine să credeţi că asta se întâmpla în plină perioadă de glorie a preşedintelui Emil Constantinescu?

Am dat numai trei exemple, dar ele sunt mult mai multe. Ţările pe care le-am menţionat şi multe altele sunt supuse embargoului ONU (se întâmpla în 2002 – n.m.). Asta nu a contat nici pe vremea lui Ceauşescu – fan-ul dictatorilor, dar nici pe cea a lui Iliescu sau Constantinescu. De fapt, de la Bucureşti aceste exporturi par a nu fi implicante: în definitiv, noi vindem arme unor comercianţi, care la rândul lor folosesc o reţea vastă de cărăuşi în majoritatea aero, dar, la nevoie, şi cămilo, ori măgaro, ori spinaro când e vorba să treacă o graniţă mai dificilă. Cu alte cuvinte, suntem departe de zona de conflict, ce ne pasă nouă ce se întâmplă cu armele, nu-i aşa? Din păcate, nu-i deloc aşa.

Măgăreaţa e în cârca exportatorului

Reglementările internaţionale precizează că responsabil pentru destinaţia ultimă (end-user) a exportatorului de arme este chiar exportatorul. Obligaţia acestuia este, conform normelor existente, să urmărească timp de 4 luni traseul armelor. Nu ne interesează, aşadar, dacă şi câte arme a cărat din România Naor, cu ce transportatori a lucrat – români, cum este cazul Acvila Air a dlui Menciu, ilustrat mai sus – sau ruşi – cum e de-acu’ supercunoscutul Viktor Bout cu flota lui de 60 de avioane şi cele câteva zeci de firme risipite prin lume. Vinovăţia de spargere a embargoului şi statutul de contrabandist le are, în cazul prezentat de noi, statul român. Şi, ca să fie limpede, responsabilităţile în aprobarea unui export de armament efectuat de un avion străin aparţin următoarelor insatnţe:

  • OCIEPS (Oficiul de Control al Importurilor şi Exporturilor de Produse Speciale – o instanţă care aparţine de MApN);
  • ANCESIAC (citiţi numai dacă aveţi răbdare – Agenţia Naţională de Control al Exporturilor Strategice şi al Interzicerii Armelor Chimice), aflată în structura MAE, dar în cadrul căreia se întâlneşte periodic Consiliul Interministerial compus din reprezentanţi a cel puţin trei dintre ministerele interesate; cum ANCESIAC este instanţa care verifică certificatul prezentat de importator privind destinaţia finală (end-user), aici este buba! E limpede că nişte funcţionari de birou n-au cum verifica dacă end-user-ul este pe bune sau la mişto şi că este nevoie de
  • specialişti care să valideze informaţia şi chiar – aşa cum aţi văzut mai sus – să urmărească armamentul timp de 4 luni. Or aceşti specialişti ar trebui să aparţină SIE, SRI şi DGIA (Direcţia Generală de Informaţii a Armatei). Mai an (era 2002 – n.m.), spune folclorul comercianţilor de arme, fişele de end-user erau completate de Naor în biroul lui Popa Florentin, la un whisky.
  • Ar mai fi de adăugat că după reglementări aeronautice mai vechi, dar, după informaţiile noastre, încă în vigoare (era 2002 – n.m.), survolul teritoriului naţional de către un avion străin care efectuează transporturi speciale trebuie avizat la nivelul CSAT, mai mult, chiar de preşedintele CSAT, care este, nu-i aşa, însuşi preşedintele ţării.

De ce se fac, Doamne, românii contrabandişti (întrebare din 2002 – n.m.)?

Păi, sunt mai multe motive. Mai întâi, de foame. Foamea este proletară şi aparţine marilor producători de tehnică militară: Cugir, Sadu, Braşov, Plopeni, Tohan, Zărneşti, Mârşa. Şomează tehnic de 10 ani. Nu au comenzi. Înainte de 1989, România exporta armament în valoare de aproximativ 800 de milioane de dolari pe an; azi (martie 2002 – n.m.), ordinul de mărime al exporturilor este de câteva zeci de milioane. Presiunea pare uriaşă şi aproape că-ţi pare just să spargi embargouri decât să crăpi de foame. Raţionamentul este fals şi este promovat de lichele. Dacă guşterii care se ocupă de înzestrarea armatei ar fi importat armament (pe atunci România nu era membră NATO – n.m.) de la marii producători (agreaţi de clubul NATO), ar fi încheiat contracte în offset – care obligă partenerul străin să importe la rândul lui de la tine într-o proporţie care de regulă oscilează între 70% şi 100%. Deci importurile de calitate ar fi dat de lucru şi induistriei româneşti. Dar – şi aici ajungem la cel de-al doilea motiv pentru contrabandă – atunci nu s-ar îngrăşa vechile noastre cunoştinţe, căpuşele. Exportul în Africa se face contra bani plus produse. Produsele sunt tutun, cafea, diamante. Astea se pierd pe drum, la producătorul român nu se întorc decât sume care abia dacă acoperă cheltuielile de producţie. Restul îngraşă intermediarii şi oficialii care trebuie să acopere contrabanda. (“Academia Caţavencu”, nr. 537/2002)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

2 Responses to “Cum au sprijinit politicienii neocomunişti de după 1989 contrabanda cu armament a Republicii România”

  1. Sentimentul românesc al nesimţirii | A șaptea dimensiune says:

    aprilie 28th, 2019 at 16:04

    […] Cum au sprijinit politicienii neocomunişti de după 1989 contrabanda cu armament a Republicii Româ… […]

  2. Taxi pe neputinţa adăugată sau cum să opreşti corupţia dacă nu eşti în stare să opreşti un taxi | A șaptea dimensiune says:

    iunie 25th, 2019 at 16:02

    […] Cum au sprijinit politicienii neocomunişti de după 1989 contrabanda cu armament a Republicii Româ… […]

Adauga un comentariu