21 – 22, ce-ati avut cu Litovoi?

joi, ianuarie 25, 2018 19:41
Posted in category Istorie

Adevarata istorie a romanilorHotărât lucru, între obsesiile de căpătâi ale voievodului român un loc cu totul special îl ocupă conceptul de independenţă. Rezolvată parţial în 1877 şi dezbătută apoi în două războaie mondiale, independenţa românească s-a strecurat în mintea domnului pământean cam cu şase sute de ani în urmă.

Pe atunci, românii carpato-danubieni trăiau liniştiţi sub jugul unguresc al lui Ştefan al V-lea. Şi nici prin cap nu le trecea că stă independenţa să dea peste ei. Şi cum stăteau ei aşa netulburaţi, îndeletnicindu-se cu oieritul, stupăritul, aratul, semănatul şi seceratul vecinilor din sud (atunci când recolta vecinilor din nord era mai precară), ce şi-au zis? Ia să stăm noi aşa netulburaţi, să vedem ce se-ntâmplă.

Iar întâmplarea n-a întârziat să apară, căci, imediat ce Ştefan al V-lea a plecat dintre cei vii zorit de suliţa celui mai credincios sfetnic al lui, pe tronul Ungariei s-a urcat fi-su, Ladislau al IV-lea, un minor între două vârste, isteric şi retardat care, mai mult ca sigur, n-avea cum să audă de Litovoi.

E drept, nimeni nu auzise încă de el şi de fraţii lui, dar mulţi aveau curând să audă, după cum obişnuia eroul nostru să-şi încurajeze complicii. Căci, prin 1272, nimeni altul decât necunoscutul Litovoi ocupa posesiunile coroanei maghiare din sudul Carpaţilor şi din stânga Oltului. Iar după ce face ca rezistenţa organizată ungurească să pară o firească sinucidere în masă, se declară voievod al Ţării Româneşti sau, mă rog, a ceea ce credea pe-atunci lumea că ar fi Ţara Românească.

Bineînţeles că tutorii lui Ladislau, care, între noi fie vorba, erau care baroni, care conţi, care generali, care nişte fiare în toată puterea cuvântului, nu puteau sta cu săbiile-n sân. Ei pornesc aşadar într-o expediţie de pedepsire capitală, nu înainte de expirarea celor doi ani de rugăminţi şi somaţii la adresa cneazului rebel.

Cneazului rebel însă i se fâlfâia de bozgori. Împreună cu fratele său Bărbat, Litovoi se pregăteşte de luptă. Şi nu numai că se pregăteşte, dar, cam prin vara lui 1277, se şi luptă. Iniţial, Litovoi a început bătălia pentru independenţă. Apoi a continuat-o pentru viaţă, iar la final, ungurii au încheiat-o pentru că nu mai aveau în cine mai da.

Deşi a căzut vitejeşte pe câmpul de luptă, voievodul nostru s-a mai ridicat totuşi de jos. E drept, sub formă de bucăţi înfipte în lănci, dar efectul simbolic a fost realizat inconştient. Mai mult, asemeni unei molime feudale, imposibil de înfrânt, virusul independenţei contaminase minuscula grupare daco-romană, complet insensibilă politic şi grav dezorientată etnic, grupare ce luase parte la ambiţiile idealiste ale mortului.

Şi, în timp ce pe Bărbat îl târau bozgorii în cetatea Severinului pentru răscumpărare, baciul cel muntean şi cu cel oltean începeau să încopească din fluier şi caval melopeea seculară a independenţei noastre mioritice. (“Academia Caţavencu”, nr. 409/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.
Tags:

Adauga un comentariu