Adrian Cioroianu: “Lumea securiştilor nu era respirabilă (…) Pentru teama noastră din comunism şi pentru laşitatea unora de după 1989, securiştii sunt vinovaţi.”

joi, septembrie 5, 2019 18:06

Adrian CioroianuAdrian Cioroianu: “Mărturisirea şi atât

Poate ar trebui să-mi fie necaz, pentru că mie ei nu mi-au propus niciodată nimic. Sau poate c-ar trebui să-mi fie ciudă, pentru că nu m-au considerat atât de interesant încât să-mi propună ceva. Sau poate, în fine, ar trebui să-mi fie jenă: ei mi-or fi propus, dar eu nu m-am prins.

Mă gândesc acum la x de la (…), care mă mai întreba ce mai spun studenţii – şi eu, relativ sincer, îi spuneam că studenţii sunt căzuţi în limbă după Carmen de la Biologie. Mă gândesc la y, care-ntre timp a ajuns (…); sau la colega z, care spunea bancuri cu Ceauşescu şi ne admira cum râdeam; sau la colegul cutare de la Litere, sau la proful cutare – şi, în beţia amintirii acelei tinereţi, mă întreb dacă nu cumva paranoia aşa începe, prin suspiciune.

Şi m-apucă disperarea la gândul că înainte de facultate am mai făcut şi armata, mai înainte liceul… Şi ei erau printre noi! Lumea cu ei nu era respirabilă; acest lucru mi se pare încă şi mai evident azi, când le (pre)simt mai acut înlănţuirea şi solidaritatea născută dintr-o complicitate în reţea care s-a transferat în putere economică, gaj al celei politice.

Aveam 22 de ani în 1989 şi mă consideram un om normal. Dar nu eram întru totul, nici eu şi nici mulţii mei colegi.Lucrez azi (era 2003 – n.m.) într-o facultate şi am ocazia, mai des decât mi-aş dori-o, să văd cum arată pereţii sălilor de toaletă, cu preaplinul loe scrijelit în care se suprapun desene obscene, mesaje gay prefăcute, salutări lubrice către colege, înjurături la adresa (prim)miniştrilor, ţapului şi lui Ilici şi – din loc în loc – câte un Hai Steaua!.

Cu mintea de acum, încerc să înţeleg ce ne împiedica pe noi, studenţii de la finele anilor ’80, ca măcar pe pereţii closetelor să-i dăm mustrări lui Ceauşescu şi la tot cartierul Primăverii. Şi atunci erau pornografii pe tencuială, şi atunci steliştii ştiau să scrie apăsat, dar nicio înjurătură politică, în chiar locurile cele mai camuflate ale intimităţii! Ceea ce înseamnă că, în subconştient, nu dădeam doi bani pe acea intimitate, că ne era teamă şi că regimul comunist ne dorea aşa, laşi până şi la WC. Şi asta din cauza lor, a securiştilor.

Din cauza lor, a securiştilor pe care-i bănuiam printre noi, prefiraţi printre profesori şi printre colegi, printre secretare şi printre bibliotecare, printre administratorii de la bucătăria cantinei şi printre administratorii de cămin. Marea victorie a Securităţii comuniste româneşti era sentimentul pe care ni-l plantase pe scoarţă: că ea este omniprezentă.

Cu cât aveam ceafa mai subţire, cu atât mai mult simţeam un ochi în ceafă. Eram gata alienaţi, dar prea cruzi ca s-o-nţelegem. Am intrat la Istorie la un an-doi după ce Marius Oprea şi restul grupului său plasaseră prin facultate manifeste anticomuniste imprimate cu guma – şi nu am aflat nimic despre episod decât după 1990, chiar dacă între timp auzisem de amantlâcuri, hoţii şi miliarde de alte secrete şi bârfe de catedră.

Eroul acelui gest anticomunist se lovea de peretele opac al fricii. Un perete gri murdar, ca unul de WC public. Asta devenisem: ei, securiştii, şi teama pe care ne-o inspirau, ne tarnsformaseră în WC-uri umane. Aşa ne doreau.

Nu am forţa de a condamna pe nimeni, pentru că nu cunosc preţul cedării. Dar nu pricep de ce un Dan Amedeo Lăzărescu (parlamentar PNL, după 1989 – n.m.) sau un Dan B. nu au găsit puterea şi prilejul, preţ de un deceniu şi mai bine încoace, s-o spună. Şi câţi vor mai fi fiind. Ei, parte din cei 400 de mii de înrobiţi de către miile de ofiţeri secu ai regimului comunist.

Nu am nicio îndoială că printre aceşti ofiţeri de Securitate au fost femei care s-au blegit la un film lacrimogen, bărbaţi care s-au pilit la o periniţă sau s-au bucurat când le-a născut nevasta – mici semne ale umanităţii (în fond, se ştie că şi Beria a fost un părinte foarte bun). Dar, pentru teama noastră de atunci şi pentru laşitatea altora de azi, eu îi cred vinovaţi pe mai departe pe securiştii comunişti. Pâna la mărturisire. Nimic mai mult: mărturisire.

Şi încă mai am sentimentul că toţi pereţii acestei ţări ar fi astăzi mai curaţi dacă atunci, măcar după 1977, trei-cinci-şapte studenţi ar fi maculat trimestrial closetele cu laude pe invers către Nicolae Ceauşescu.”

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu