Comunizarea Romaniei

marți, martie 24, 2009 19:59
Posted in category Dictatura comunistă

Comunizarea RomanieiComunizarea Romaniei

Consilierii sovietici în sectoarele economice
După cel de-al doilea război mondial, Kremlinul a depus eforturi nu doar pentru subordonarea politică a ţărilor ocupate, dar şi pentru acapararea resurselor economice ale acestora, ceea ce s-a realizat prin societăţi mixte (aşa-numitele sovromuri în România), dar şi prin intermediul consilierilor pe probleme economice43. În România au fost trimişi foarte mulţi consilieri, semnalaţi „în toate administraţiile esenţiale, de conducători şi specialişti în întreprinderile industriale”44, dar şi în agricultură, la construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră etc45.
Rolul lor a fost clar încă de la începuturile ocupaţiei sovietice. Chiar stabilizarea monetară din 1947 a fost realizată de către o comisie formată din comunişti români şi câţiva consilieri sovietici, între ei şi adjunctul ministrului de finanţe al URSS, Zlobin46. Tot consilierii sovietici au jucat un rol major, hotărâtor, şi în implementarea unei alte reforme monetare, pe care Stalin i-a sugerat-o lui Gheorghiu-Dej în timpul unei întrevederi, în august 1951. Neiubindu-i pe truditorii pământului în general, Stalin a sugerat confiscarea economiilor ţăranilor români în interesul statului totalitar. În acest scop, liderul suprem de la Kremlin a trimis în România un grup de consilieri sovietici, în fruntea cărora se afla I.D. Zlobin47. Aşa-numita „stabilizare” a fost realizată în 195248. Considerentele politice ale acestui act au avut consecinţe şi la nivelele superioare ale comuniştilor români. Gheorghiu-Dej a fost mereu foarte atent cu aceşti consilieri, neratând ocazia de a-l acuza pe Vasile Luca de atitudine oportunistă de dreapta. În acelaşi timp, Luca a făcut greşeli „de parcurs”, fiind „negativist” cu aceiaşi consilieri, situaţie care a contribuit
40 Ion Şuţa, op. cit., p. 368; idem, Cooperarea Comandamentului Militar român cu partenerii de alianţă, în „Dosarele istoriei”, nr. 8/2001, p. 32.
41 Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 405 (document din Rossiskii gosudarstvennai arhiv soţialnoi i politiceskii istorii, fond 3, opis 74, dosar 46, f. 66).
42 Florin Şperlea, Controlul Partidului Comunist asupra Armatei, în loc. cit., p. 228. Vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 411-412.
43 Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, traducere de Silvia Albişteanu şi Ana Zbarcea, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 76-78.
44 Gheorghe Gaston Marin, În serviciul României lui Gheorghiu-Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 2000, p. 116.
45 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.
46 Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Bucureşti, Editura Evenimentul Românesc, 1997, pp. 104-105; Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 128; Robert Levy, op. cit., pp. 78-79, 81-82. Vezi şi Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 406 (document din Arhiv Prezidenţia Rossiskii Federaţii, fond 3, opis 66, dosar nr. 209, f. 78).
47 Robert Levy, op. cit., pp. 172-173; Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 406-408.
48 Robert Levy, op. cit., pp. 105-106.

la şubrezirea şi mai mult a poziţiei sale în partid49. Dej nu a ratat prilejul de a-l ataca în timpul întâlnirilor cu sovieticii şi pe Teohari Georgescu, un alt rival important50.
Nu e lipsit de importanţă să menţionăm că primul plan cincinal românesc a fost aşternut pe hârtie în 1949 cu directa implicare a consilierilor sovietici51.
Cu toate că procesul de colectivizare a agriculturii se dovedise un factor negativ în URSS, el a fost imitat şi în ţările est-europene după cel de-al doilea război mondial. România nu a făcut excepţie, colectivizarea demarând oficial prin Plenara Comitetului Central al PMR din 3-5 martie 1949. S-a constituit o Comisie agrară a cărei sarcină era constituirea şi supravegherea Gospodăriilor Agricole Colective model. Condusă de Ana Pauker, Comisia i-a mai avut ca membri pe ministrul Agriculturii, Vasile Vaida, pe Nicolae Ceauşescu şi Mircea Geoagiu, secretarii de stat de la Ministerul Agriculturii, şi pe veteranii comunişti Dumitru Petrescu şi Pavel Chirtoacă (Şeful Secţiei Agrare a CC al PMR). Însă în Comisie a intrat şi consilierul sovietic Veretnikov. Lui îi erau prezentate sintezele întocmite de autorităţile române cu privire la colectivizare52. Sfaturile lui Veretnikov se regăsesc disparate în stenogramele Secretariatului CC al PMR, toate dovedind o crasă neînţelegere a realităţilor agrare româneşti53. Veretnikov a fost implicat împreună cu un alt consilier sovietic, Ciumiciov, în punerea bazelor Comitetului de Stat pentru colectarea produselor agricole, discutat în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 2 ianuarie 1950. Cu toate că nu erau „aşa familiarizaţi cu aceste chestiuni, nefiind specialitatea lor”, cei doi sovietici „şi-au făcut observaţiile”54.
În anii următori erau semnalaţi în România şi alţi consilieri sovietici în problema colectivizării agriculturii. Într-o notă a Ministerului Agriculturii către Ministerul de Externe-Cabinet, din 26 martie 1951, erau amintiţi consilierii Bobovnicov Teodor Afanasovici, Devocikin Anatolie Gherasimovici şi Vşacov Alex Alexeievici. Nu lipseau aprecierile generale cu privire la consilierii sovietici, care „prin excepţionala lor pregătire profesională şi cu experienţa vastă în domeniul construcţiei agriculturii socialiste ne ajută efectiv în organizarea şi întărirea sectorului socialist din agricultură”55.
Însă nu doar în agricultură erau întâlniţi consilierii sovietici, ci şi în industrie. Bunăoară, la Ministerul Industriei Alimentare se găseau patru consilieri la 4 aprilie 195156. Şi pe megaşantierele iniţiate de regimul comunist au fost prezenţi consilierii sovietici, spre exemplu la complexul hidroenergetic de la Bicaz, dar şi la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice. Asemenea celor din Securitate şi armată, şi aceşti consilieri se bucurau de privilegii importante57.
Deţinând un loc aparte pe harta Gulagului românesc, Canalul Dunăre-Marea Neagră a cunoscut, la rândul său, prezenţa consilierilor sovietici. De fapt, ideea acestui şantier faraonic a fost sovietică, mai precis ea aparţinându-i lui Stalin. O brigadă de specialişti sovietici în canale, condusă de generalul Şapoşnicov, a sosit la Bucureşti în primăvara lui 1949. După revederea unor
49 Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., pp. 408-409; Robert Levy, op. cit., p. 173.
50 Galina P. Muraşko, Albina F. Noskova, op. cit., p. 411.
51 Iulian Stănescu, Gheorghe Apostol se confesează, în loc. cit., pp. 43-44; Robert Levy, op. cit., p. 87.
52 Robert Levy, op. cit., p. 86 şi p. 101; vezi şi Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Bucureşti, INST, 2000, pp. 184-188 (document de la ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 59/1950, ff. 3-63).
53 Dan Cătănuş, Octavian Roske, op. cit., p. 120 (document de la ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 72/1949, ff. 4-6).
54 Ibidem, p. 128 (document de la ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 1/1950, ff. 6-13).
55 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.
56 Ioan Scurtu, op. cit., p. 13.
57 Gheorghe Gaston Marin, op. cit., p. 146; Ion Băncilă, Arc peste timpuri (1901-1999), Brăila, Muzeul Brăilei, Editura Istros, 2000, pp. 296, 306, 320.

studii mai vechi ale unor ingineri români, topometrii şi geologii sovietici au fixat traseul între Cernavodă şi Capul Midia. Gheorghiu-Dej, Posteucă şi Gaston Marin au plecat la Moscova împreună cu brigada de consilieri, au fost primiţi la Biroul Politic, de faţă fiind Stalin, Molotov, Beria, Kaganovici etc. După ce generalul Şapoşnicov a prezentat rezultatele studiului, membrii Politbiroului au aprobat proiectul58. Lucrările propriu-zise au demarat la sfârşitul verii anului 1949, sub directa supraveghere a sovieticilor, evidenţiindu-se consilierii Şapoşnicov şi Vorobiov59. Un contract parafat la 30 martie 1950 şi convenţia suplimentară din 16 iunie 1950 au reprezentat baza legală a sosirii consilierilor sovietici la Canalul Dunăre-Marea Neagră. O notă a Ministerului român de Externe către Ambasada URSS la Bucureşti, din mai 1951, conţinea şi alte nume de consilieri sovietici la Canal: Ogorodnicov Nicolae Alexandrovici, Dudel Vadim Alexandrovici şi Boicova Evghenia Nicolaevna60.
Consilierii sovietici în domeniul culturii
De prezenţa consilierilor sovietici nu a scăpat nici cultura română, aflată în plin proces de transformare pe linia realismului socialist, altfel spus de renunţare la modelul cultural occidental şi de adoptare a celui sovietic61. Deşi prezenţa consilierilor sovietici în vastul domeniu al culturii este dificil de reconstituit, avem totuşi cunoştinţă că ei puteau fi întâlniţi în literatură, artă, teatru, film etc62. Spre exemplu, la începutul anilor 1950, un pictor sovietic pe nume Grigorenco era consilier la Comitetului Artelor şi Culturii, controlând şi hotărând în diverse probleme, de la iniţiativa ridicării, în 1950, a unei gigantice statui a lui Stalin, în inima capitalei României, până la chestiuni legate de traficul de influenţă, comenzile de lucrări monumentale sau vernisaje63.
Final de mandat: retragerea consilierilor sovietici
Într-o scrisoare expediată către CC al PMR, la 14 ianuarie 1957, CC al PCUS punea în discuţie problema consilierilor sovietici. Moscova constata că România avea în acel moment suficienţi specialişti, concluzia fiind că prezenţa permanentă a consilierilor sovietici „nu mai corespunde intereselor cauzei”. De aceea s-a propus desfiinţarea „instituţiei consilierilor şi micşorarea numărului specialiştilor sovietici” care activau în România. Conducerea de la Bucureşti a răspuns tocmai la 13 februarie 1957, mulţumind pentru sprijinul oferit de consilierii sovietici în economie, „construcţia de stat” şi pe linie militară. Ceea ce era mai important, numărul consilierilor avea să se reducă, conform înţelegerii dintre cele două partide64. Într-adevăr, în perioada următoare numărul consilierilor avea să scadă, după cum se constata în scrisoarea pe care CC al PCUS o adresa CC al PMR la 8 septembrie 1958. Cu acel prilej, sovieticii emiteau chiar ideea rechemării tuturor consilierilor existenţi în România, mai ales că se
58 Gheorghe Gaston Marin, op. cit., pp. 133-135.
59 Doina Jela, Cazul Nichita Dumitru. Încercare de reconstituire a unui proces comunist, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 30-31; vezi şi Dennis Deletant, The Repression of the Gheorghiu-Dej Era in the light of the Securitate Files, în „Occasional papers in Romanian Studies“, no. 2, Edyted by Rebecca Haynes, School of Slavonic and East European Studies, University of London, 1998, pp. 111-123, în special pp. 118-123; idem, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, traducere de Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Iaşi, Editura Polirom, 2001, pp. 164-170.
60 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212 (dosar nepaginat).
61 Magda Cârneci, Artele plastice în România. 1945-1989, Bucureşti, Editura Meridiane, 2000, p. 27; M. Niţescu, Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forţat (1979-1995). Dialectica puterii. Eseu politologic, ediţie îngrijită de M. Ciurdariu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 83-84, 127 şi p. 137.
62 AMAE, fond URSS (1951), Problema 20-212, nepaginat.
63 Magda Cârneci, op. cit., p. 27.
64 Ioan Scurtu, op. cit., p. 14.

semnalau divergenţe între specialiştii români şi cei sovietici. Românii aveau să se declare de acord, răspunsul CC al PMR fiind trimis la 26 septembrie 195865. Totuşi, chemarea unor noi specialişti sovietici a continuat, chiar la 22 ianuarie 1959 Dej cerându-i lui Hruşciov, printr-o scrisoare, trimiterea a 5 specialişti militari, aceştia urmând să-şi desfăşoare activitatea pe lângă conducerea Ministerului Apărării66.
De-a lungul primului său deceniu cât s-a aflat în fruntea PMR, Gheorghiu-Dej a dat destule dovezi de obedienţă faţă de liderii de la Kremlin. Spre sfârşitul anilor 1950 şi la începutul anilor 1960 el a început însă o politică de distanţare de Moscova. În mod deosebit după retragerea trupelor sovietice (1958), liderul de la Bucureşti a considerat că era momentul să scape în mod vizibil de sub tutela Kremlinului. S-au luat chiar măsuri de necrezut cu ceva timp înainte. În şedinţa Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 30 august 1963, Dej le-a amintit celor prezenţi controlul pe care îl exercitaseră agenţii şi consilierii sovietici în România la începuturile regimului comunist. Considerându-se stăpâni pe situaţie, comuniştii români nu mai erau dispuşi să asculte de ordinele Moscovei67.
Conducerea de la Bucureşti a speculat starea de tensiune prilejuită de înlăturarea lui Nichita Sergheevici Hruşciov din fruntea URSS, la 14 octombrie 1964, şi înlocuirea sa cu Leonid Ilici Brejnev. La scurt timp după aceea, mai exact la 21 octombrie 1964, reprezentantul diplomatic al Uniunii Sovietice la Bucureşti a fost convocat la Dej, acesta informându-l că Biroul Politic al PMR a hotărât scoaterea Securităţii de sub controlul KGB. În acelaşi timp, Biroul Politic a dispus trecerea în rezervă a tuturor ofiţerilor acoperiţi ai poliţiei politice sovietice din Securitate şi DIE. Din acel moment, orice colaborare a KGB cu Securitatea şi DIE avea să se realizeze prin intermediul PMR. Moscova a reacţionat neîntârziat şi viguros, la 22 octombrie Vladimir Efimovici Semiciastnîi, şeful KGB, expediind o telegramă violentă lui Alexandru Drăghici, în care i-a amintit că România era sub umbrela protectoare a URSS, ba mai mult, proferând chiar ameninţări. Fostul consilier şef în România între 1949-1953, generalul Aleksandr Mihailovici Saharovski, ajuns între timp în poziţia de şef al spionajului sovietic, a trimis la rândul său o telegramă în acelaşi sens lui Nicolae Doicaru, şeful DIE. În noiembrie 1964, Saharovski sosea la Bucureşti, urmat apoi de Semiciastnîi. Convorbirile au durat până spre sfârşitul lunii noiembrie 1964. În pofida reproşurilor repetate ale lui Saharovski („Noi am creat Securitatea şi DIE”), situaţia a rămas ireversibilă. La sfârşitul anului 1964, în Securitatea română (inclusiv DIE) nu se mai găseau ofiţeri sovietici acoperiţi sau neacoperiţi, iar subordonarea faţă de KGB încetase. Cu toate acestea, structura organizatorică şi activitatea principală (poliţia politică) nu s-au schimbat niciodată68, indiciu cât se poate de clar că, (şi) din acest punct de vedere, Moscova îşi atinsese scopul.
65 Ibidem, pp. 14-15.
66 Ibidem, pp. 15.
67 Petre Otu, Vin timpuri grele. În Biroul Politic, despre agentura sovietică, în „Magazin istoric“, nr. 7, iulie 1999, pp. 20-24.
68 Ion Mihai Pacepa, Cartea neagră a Securităţii, vol. II, pp. 108-110; idem, Moştenirea Kremlinului, pp. 253-254; vezi şi Cristian Troncotă, op. cit., p. 454.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Comunizarea Romaniei”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XXI) | A șaptea dimensiune says:

    august 3rd, 2015 at 17:00

    […] Analiza dictaturii comuniste (XX) […]

  2. Analiza dictaturii comuniste (XXII) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:30

    […] Analiza dictaturii comuniste (XX) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (XXIII) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:34

    […] Analiza dictaturii comuniste (XX) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (XXIV) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:40

    […] Analiza dictaturii comuniste (XX) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (XXV) | A șaptea dimensiune says:

    august 5th, 2015 at 13:44

    […] Analiza dictaturii comuniste (XX) […]

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro - Promovare si statistici web Free PageRank Checker