Dictatura clanului Ceauşescu în România comunistă
duminică, martie 15, 2009 15:08Suprimarea disidenţei, celebrarea liderului
În România, disidenţa s-a redus la atitudini idealiste, cu atât mai eroice cu cât cei care dădeau glas unor vederi neortodoxe nu puteau conta pe solidaritatea colegilor lor. Michael Shafir îl citează pe un specialist occidental în afaceri est-europene care i-a spus la începutul anilor 1980 că „disidenţa română trăieşte la Paris, iar numele ei este Paul Goma”235. În ianuarie 1977, Goma i-a trimis o scrisoare de solidaritate lui Pavel Kohout, unul dintre liderii grupului cehoslovac Carta 77. Goma a scris şi un apel către Conferinţa de la Belgrad, prin care cerea ca regimul Ceauşescu să respecte prevederile Conferinţei de la Helsinki cu privire la drepturile omului. Cu toate acestea, în afară de colegul său de breaslă, scriitorul Ion Negoiţescu, şi de medicul psihiatru Ion Vianu, nici un alt intelectual român nu l-a sprijinit pe Goma. Dimpotrivă, în paginile revistei xenofobe „Săptămâna” erau menţionate originile basarabene ale lui Goma pentru a explica gestul său de revoltă. În final, în jur de 200 de oameni au semnat apelul lui Goma, dar marea majoritate a acestora doreau să obţină doar un paşaport – aşa-numitul „paşaport Goma” – pentru a emigra. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, dar a fost eliberat pe 6 mai, în urma unei campanii internaţionale; în noiembrie 1977, el a părăsit România şi s-a stabilit la Paris, împreună cu soţia şi cu fiul său 236.
Alţi disidenţi români, precum Doina Cornea, Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Luca Piţu, Mircea Dinescu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu sau Radu Filipescu, au avut parte de aceeaşi izolare şi lipsă de sprijin. Regimul a reuşit să insufle frică, iar Partidul a răspuns la nesupunerea civilă cu măsuri draconice. Minorităţile religioase şi naţionale au fost persecutate. Radu Filipescu, declarat prizonierul lunii decembrie 1984 de către organizaţia Amnesty International, a fost condamnat la 10 ani de închisoare pentru „propagandă împotriva ordinii socialiste”. Tânărul inginer electronist român, născut în 1956, a fost acuzat că scrisese şi distribuise manifeste care condamnau greşelile lui Ceauşescu în domeniul economic şi conducerea sa dictatorială 237.
Până la colapsul din 1989, „a trăi în adevăr” nu a reprezentat o opţiune pentru marea majoritate a elitei intelectuale române238. În plus, o alianţă între clase sociale – în sensul sprijinirii de către intelectuali a grevei minerilor din Valea Jiului din august 1977 sau a protestului de la Braşov din noiembrie 1987 – nu s-a format niciodată. Până la revolta muncitorilor de la Braşov, clasa muncitoare română a căutat mai degrabă să găsească diverse forme de „a se descurca” decât să ridice vocea împotriva regimului. Între 1964 şi 1977, datorită unei abile combinaţii între industrializare şi naţionalism reuşite de către regim, „noul contract social” a funcţionat bine. Nici măcar după revolta muncitorilor de la Braşov din 1987 nu s-a dezvoltat o alianţă între clase, între intelectualii critici şi muncitorii nemulţumiţi 239.
Adăugând nedreptăţii insulta, Ceauşescu a selectat colaboratori recrutaţi din rândurile minorităţilor etnice pentru a-i susţine pretenţia de a fi descoperit cea mai potrivită soluţie
235 Ibidem, p. 168.
236 Vezi detalii la Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cutremurul oamenilor, Oradea, Editura Multiprint, 1993.
237 Vladimir Socor, Prisoner of Conscience. Radu Filipescu, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, no. 17, 17 noiembrie 1984, pp. 21-23; Nicholas G. Andrews, Romania under Communism: Waiting It Out, în „Christian Science Monitor”, 11 martie 1985; David B. Funderburk, Defiance in Romania? Look Again, Anderson, în „Washington Post”, 7 septembrie 1985. Ultimul articol, semnat de fostul ambasador al Statelor Unite în România, examinează abuzurile regimului Ceauşescu în domeniul drepturilor omului. Vezi, de asemenea, Robert Gillette, Romania: A New Winter of Despair, în „Los Angeles Times”, 28 noiembrie 1985 şi Juliana Geran Pilon, Why Exclude Romania?, în „New York Times”, 2 noiembrie 1985.
238 Walter D. Connor, Dissent in Eastern Europe. A New Coalition?, în „Problems of Communism“, ianuarie-februarie 1980, pp. 1-17. Vezi şi Vlad Georgescu, Romanian Dissent: Its Ideas, în J. L. Curry (coord.), Dissent in Eastern Europe, New York, Praeger, 1985, pp. 182-194.
239 Pentru o analiză a protestului muncitoresc în România comunistă, vezi Dragoş Petrescu, A Threat From Below? Some Reflections on Workers’ Protest in Communist Romania, în „Xenopoliana”, nr. 1-2, 1999, pp. 142-168.
marxist-leninistă pentru problema naţională. Astfel, potrivit lui Mihai Gere, membru supleant al Comitetului Executiv al PCR şi preşedinte al Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară din România, problema naţională fusese rezolvată într-un „mod profund umanist”. Orice critică la adresa xenofobiei lui Ceauşescu era considerată propagandă perfidă, antiromânească: „Am aflat recent despre poziţii, concepţii şi atitudini de peste hotare, din ce în ce mai frecvente, care distorsionează istoria poporului român, realităţile din România socialistă de azi şi modul în care a fost rezolvată problema naţională; toate acestea reprezintă calomnii şi un amestec grosolan în viaţa şi în afacerile noastre interne” 240.
Una dintre cele mai timpurii expresii ale cultului lui Ceauşescu a fost un volum masiv intitulat Omagiu, publicat în 1973. Liderului suprem îi plăceau pompa de tip bizantin şi simbolurile monarhice: sceptrul prezidenţial, care a fost introdus la 28 martie 1974, atunci când Ceauşescu a devenit primul preşedinte al României, a reprezentat probabil primul semn palpabil al derulării unui scenariu dinastic 241.
La mijlocul anilor 1980, cultul dezvoltase forme fără precedent, depăşind cu mult expresiile relativ benigne de la începutul anilor 1970. Aniversarea a douăzeci de ani de la alegerea lui Ceauşescu ca secretar general a dezlănţuit o avalanşă de imnuri şi ode ditirambice, menite să gâdile nemăsurata sete de mărire a liderului suprem. Laudele servile ale lui Corneliu Vadim Tudor, care era nu numai un neobosit menestrel prezidenţial, dar şi autorul unor vehemente pamflete antisemite, se apropiau de deificare: „Ne bucurăm pentru existenţa providenţială a acestui om, atât de profund ataşat de pământul nostru străbun, ar trebui să ne bucurăm pentru tinereţea sa veşnică, ar trebui să fim cu toţii recunoscători pentru faptul că-i suntem contemporani şi să-i mulţumim pentru toate acestea. Numai datorită voinţei sale suntem acum cu adevărat stăpâni în casa sufletelor noastre” 242.
Fiecare 26 ianuarie – ziua de naştere a lui Ceauşescu – era o ocazie pentru ceremonii solemne şi tributuri servile aduse „geniului” său. Toate mijloacele de informare româneşti salutau „meritele sale excepţionale” şi nici o hiperbolă nu era de ajuns atunci când era vorba de a glorifica realizările preşedintelui. În mod similar, meritele Elenei Ceauşescu în domeniul ştiinţei, tehnologiei şi culturii erau subliniate fără încetare de propaganda de partid.
Odată dezlănţuit, mecanismul cultului a căpătat o dinamică proprie şi a devenit o trambulină pentru pseudointelectuali şi carierişti de profesie, care alimentau setea de glorie a secretarului general. De exemplu, pe 26 ianuarie 1986, „Scânteia” a dedicat aniversării preşedintelui aproape o ediţie întreagă. Pe prima pagină, un chenar roşu încadra fotografia preşedintelui şi un editorial de 700 de cuvinte, intitulat „Întreaga naţiune îl sărbătoreşte pe marele erou al ţării”. Acelaşi număr conţinea numeroase poeme şi articole, având titluri ca „Marele arhitect”, „Epoca de aur” sau „Scumpa oră din ianuarie” 243.
De ce a triumfat Ceauşescu atâta vreme
Puterea şi ideologia s-au împletit strâns în funcţionarea dictaturii personale a lui Ceauşescu. În ideologia regimului comunist român s-au amestecat populismul naţionalist, demagogia socială şi ataşamentul faţă de preceptele de bază ale stalinismului. Secretarul general al PCR a înfruntat Uniunea Sovietică în legătură cu anumite probleme (de exemplu,
240 Vezi Mihai Gere, Full Equality for All the Citizens of Romania, în „România Liberă”, 25 ianuarie 1986, în FBIS, în „Eastern Europe”, 28 ianuarie 1986, p. H8. Pentru o evaluare total diferită a situaţiei minorităţii etnice maghiare din România, vezi Gaspar Miklos Tamás, Censorship, Ethnic Discrimination and the Culture of the Hungarians in Romania, New York, International Helsinki Federation for Human Rights, 1985.
241 Dan Ionescu, A Touch of Royalty, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, nr. 2, 22 ianuarie 1985, p. 13.
242 Corneliu Vadim Tudor, Suflet în sufletul neamului, în „Săptămâna”, 26 iulie 1985, p. 7.
243 News Media Hail Ceauşescu on Birth Anniversary, FBIS, în „Eastern Europe”, 29 ianuarie 1986, p. H2.
Orientul Apropiat, criza cehoslovacă din august 1968 şi relaţiile cu China), iar părerile sale polemice cu privire la aceste subiecte au fost transformate în doctrină oficială de partid 244.
În cadrul comunismului mondial, Ceauşescu a aplicat conceptele de suveranitate naţională şi egalitate în relaţiile dintre state şi dintre partidele comuniste. El a respins în mod constant încercările Moscovei de la sfârşitul anilor 1960 şi din anii 1970 de a atrage România în campaniile sale antichineze. În 1968, el i-a susţinut pe comuniştii greci care au înfiinţat Partidul Comunist Grec (din Interior) în exil în România şi a expulzat din ţară facţiunea prosovietică KKE a lui Kostas Kolliyannis, consultându-se regulat cu conducerea iugoslavă. În plus, pentru că avea nevoie de relaţii bune în primul rând cu partidele care aveau o poziţie critică explicită faţă de expansionismul sovietic, Ceauşescu şi-a exprimat sprijinul prudent pentru eurocomunism şi i-a apărat pe liderii partidelor comuniste spaniol şi italian în faţa atacurilor sovietice. Mai întâi Enrico Berlinguer, apoi Alessandro Natta, au vizitat deseori Bucureştiul pentru a se întâlni cu Ceauşescu. Santiago Carrillo a fost descris public ca fiind prietenul personal al lui Ceauşescu.
Discursurile secretarului general erau un lanţ de incantaţii verbale. Aroganţa sa dogmatică interzicea competenţa intelectuală. Cuibăriţi în piramida lor de privilegii, autocraţii comunişti români nu puteau tolera meritocraţia, pe care o percepeau în mod corect ca pe o ameninţare la adresa puterii lor. Într-un eseu lămuritor despre dilemele intelighenţiei române, Dorin Tudoran a arătat că impunerea sistematică de elite false a fost un mijloc de menţinere a controlului asupra societăţii 245.
În România, economia de comandă a reprezentat baza unui sistem politic ierarhic, rigid şi autoritar. Partidul – adică, Ceauşescu – concepea dezvoltarea societăţii în termeni militari, cu fronturi, campanii, flancuri, avangardă şi ariergardă246. În ciuda acestor artificii propagandistice, România lui Ceauşescu era o societate închisă, caracterizată prin represiune în toate domeniile existenţei umane: limitări ale dreptului de proprietate, condiţii grele de muncă şi salarii mici, lipsa libertăţii de mişcare, obstacole birocratice împotriva emigrării, violări ale drepturilor minorităţilor naţionale, dispreţ pentru credinţele religioase şi persecutarea practicilor religioase, austeritate economică drastică, cenzură constantă în domeniul culturii, reprimarea tuturor vederilor disidente şi un omniprezent cult în jurul preşedintelui şi familiei sale, care a contribuit la demoralizarea populaţiei 247.
În logica stalinistă, ideologia şi puterea nu pot fi disociate. Ca urmare, exponenţii regimurilor neostaliniste trebuiau să-şi menţină ortodoxia ideologică pentru a-şi păstra sursa principală de legitimitate. În cazul lui Ceauşescu, constrângerile ideologice şi politice erau întărite continuu, iar reforma era amânată mereu prin reorganizări instituţionale. Confruntaţi cu o represiune crescândă, cu o conducere defectuoasă a economiei şi cu o paralizie socială şi
244 Vezi articolul despre „doctrina Ceauşescu” în Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallos, Mică enciclopedie de politologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pp. 136-145.
245 Dorin Tudoran, Frig sau Frică: Reflecţii despre condiţia intelectualului român, Daphne, Ala., Europa Media, 1988, manuscrisul original în limba română, p. 48. Poet şi jurnalist important, Dorin Tudoran a denunţat, pe când se găsea în România, controlul totalitar asupra culturii şi oportunismul elitei intelectuale oficiale. Hărţuit şi calomniat, a cerut, în cele din urmă, să emigreze în Statele Unite ale Americii. O versiune prescurtată a eseului menţionat a fost publicată în Franţa în 1984; Dorin Tudoran, De la condition de l’intellectuel roumain, în „L’Alternative”, nr. 29 şi 30, septembrie-octombrie şi noiembrie-decembrie 1984.
246 În privinţa mecanismelor de mobilizare politică şi efectele lor asupra regimului neostalinist al lui Ceauşescu, vezi Steven Sampson: Muddling through in Romania (lucrare prezentată la Al Doilea Congres Internaţional de Studii Româneşti, Avignon, Franţa, 1983) şi Is Romania the Next Poland?, în „Critique”, nr. 16, 1983, pp. 139-166.
247 Anneli Maier (împreună cu secţia română), The Ceauşescu Era – An Era of Restrictions, în „Radio Free Europe. Romanian Situation Report”, 26 iunie 1985; vezi şi Paul Lewis, Economy Tight, Romanians Face a Long Winter, în „New York Times”, 15 decembrie 1985, o descriere precisă a militarizării economiei, a persecutării cultelor neoprotestante şi a mutării pensionarilor de la oraş la sat, amintind de metodele lui Pol Pot.
politică, românii aveau de ales între exilul intern – supravieţuire tăcută în patria lor – şi emigrare.
Citeste si articolele:
Analiza dictaturii comuniste (XVII) | A șaptea dimensiune says:
iulie 21st, 2015 at 15:06
[…] Analiza dictaturii comuniste (XVI) […]
Analiza dictaturii comuniste (XVIII) | A șaptea dimensiune says:
iulie 26th, 2015 at 17:16
[…] Analiza dictaturii comuniste (XVI) […]
Analiza dictaturii comuniste (XIX) | A șaptea dimensiune says:
iulie 29th, 2015 at 17:03
[…] Analiza dictaturii comuniste (XVI) […]
"Linistea" dictaturii comuniste | A șaptea dimensiune says:
iulie 31st, 2015 at 18:46
[…] Analiza dictaturii comuniste (XVI) […]
Analiza dictaturii comuniste (XX) | A șaptea dimensiune says:
august 2nd, 2015 at 16:39
[…] Analiza dictaturii comuniste (XVI) […]