Disidenta religioasa in comunism (II)

luni, septembrie 21, 2009 12:09
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismDisidenţa religioasă (II)

Merită precizat că deşi ALRC a avut un început evanghelic (baptist), el a luat întotdeauna atitudine în faţa oprimării credincioşilor ortodocşi, în special a celor din Oastea Domnului35, precum şi în favoarea greco-catolicilor. Rapoartele şi documentele Comitetului au atras atenţia asupra tuturor creştinilor rău trataţi de autorităţi36. ALRC a intervenit în apărarea preotului ortodox Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care protestase împotriva demolării bisericii Enei din Bucureşti, în 1977, iar la începutul lui 1978, în timpul unei predici, prezentase ateismul ca o „filosofie a disperării“37. În 1979, după arestarea lui Calciu-Dumitreasa, Pavel Nicolescu l-a vizitat la închisoare pe preotul ortodox38.

Autorităţile au reuşit în cele din urmă să reducă ALRC la tăcere în România, apelându-se la expulzarea din ţară a liderilor (în 1979) şi a multor membri ai organizaţiei39, ceea ce se întâmplase, de exemplu, şi cu scriitorul disident Paul Goma în 1977. Activitatea organizaţiei a continuat în Statele Unite ale Americii, membrii săi atrăgând atenţia lumii libere asupra persecuţiilor religioase din teritoriul controlat de comuniştii români40. Însă exemplul a fost contagios chiar în ţară, alţi protestatari fiind încurajaţi în lupta lor pentru drepturile religioase, de fapt, prin extensie, pentru drepturile omului41. Alături de cererile pentru alegeri libere ale mişcării iniţiate de Paul Goma sau de crearea unui sindicat liber, solicitările ALRC aveau un caracter radical, dovedindu-se incompatibile cu regimul comunist. Cu alte cuvinte, puneau sub semnul întrebării însuşi sistemul42.

În timpul regimului Ceauşescu, „susţinătorii cei mai fervenţi ai campaniei pentru dreptul la practicarea credinţei religioase au fost baptiştii şi alte grupări protestante“, după cum nota un atent observator al realităţilor româneşti43. Comparativ cu numărul lor totuşi redus, acţiunea evanghelicilor a reprezentat un moment remarcabil în contestarea regimului comunist. Puţin cunoscută după 1989, nevalorizată politic, ea nu a scăpat observatorilor atenţi şi neselectivi în privinţa faptelor istorice44.

33 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100–101, 135. Vezi şi Sergiu Grossu, op. cit., pp. 196-202.
34 Sergiu Grossu, op. cit., pp. 156-160.
35 Un exemplu îl oferă un document al ALRC, emis la 23 august 1978, şi publicat sub titlul The „Lord’s Army„ Movement in the Romanian Orthodox Church, în „Religion in Communist Lands”, vol. 8, nr. 4, Winter 1980, pp. 314–317.
36 Trevor Beeson, op. cit., p. 376; Fiona Tupper-Carey, Romania, în „Religion in Communist Lands”, vol. 18, nr. 2, Summer 1990, p. 183.
37 Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights…, p. 167; idem, The „Lord’s Army” Movement…“, p. 317; Fiona Tupper-Carey, op. cit., p. 183. Pentru predicile (şapte la număr) ţinute sub denumirea de Cuvinte către tineri, în martie-aprilie 1978, de preotul refractar la obedienţa faţă de autorităţi, vezi Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, pp. 23-64.
38 Dennis Deletant, op. cit., p. 221.
39 Petru Cocârţeu, op. cit., pp. 100, 134; Alan Scarfe, Dismantling a Human Rights…, pp. 166-167.
40 Joseph Harrington, Bruce Y. Courtney, op. cit., pp. 452-453.
41 Paul Negruţ, op. cit., p. 144.
42 În 1984, Vlad Georgescu nota în sinteza sa de istorie a românilor despre implicaţiile contestării deschise a regimului: „[…] cererea de alegeri libere […] formulată de grupul lui Paul Goma, sau cea de sindicat liber, expusă de mai multe ori după 1977, sunt în realitate cereri radicale, de natură a provoca modificări sistemice, sunt deci incompatibile cu regimul socialist (subl. n.). Brutalitatea cu care incipientele mişcări disidente au fost reprimate arată de altfel că regimul a fost şi este conştient de pericolul tacticii legaliste“; Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 294.
43 Dennis Deletant, op. cit., p. 221. Pentru o privire comparativă a atitudinilor diferitelor denominaţii de pe eşichierul religios al epocii Ceauşescu, vezi Ibidem, pp. 200-224.
44 Spre exemplu, Alan Scarfe, Emil Freund, Vlad Georgescu, Sergiu Grossu, Dennis Deletant (ale căror lucrări au fost citate mai sus); Mihnea Berindei, România lui Ceauşescu – un naufragiu planificat, II, în „22”, nr. 47, 24-30 noiembrie 1998, pp. 12-13; Virgil Nemoianu, Jocurile divinităţii. Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu, ed. îngrijitã de Ioan I. Icã Jr., Bucureşti, Editura Fundatiei Culturale Române, 1997, p. 139; Daniel Barbu, Pesimismul luminat, sau despre posibilitatea gândirii de stânga, prefaţă la Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Bucureşti, Editura Nemira, 1998, p. 13; idem, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă, Bucureşti, Editura Nemira, 2000, p. 53. Vlad Georgescu avea să surprindă cu exactitate esenţa acţiunii: „creştinii evanghelici se mişcau în mod clar şi curajos în câmpul politicii, promovând reforme care ar fi
schimbat nu numai relaţiile Biserică-Stat, ci însăşi natura statului totalitar“;Vlad Georgescu, „Romanian dissent: its idea“, în loc. cit., p. 189.

Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor
Observaţii generale
Constituirea, extinderea şi gestionarea unei reţele informative eficiente, având ca scop controlul total asupra populaţiei, a fost principalul obiectiv al Securităţii statului în toate etapele funcţionării sale istorice. Încă de la înfiinţare, au fost emise norme şi ordine interne prin care s-au stabilit regulile generale ale muncii în reţea799, astfel încât ea să asigure pe de-o parte cunoaşterea profundă a stării de fapt, a situaţiei din ţară, şi pe de altă parte să permită prevenirea şi descurajarea oricărei acţiuni ostile regimului comunist. Reţeaua informativă a fost principalul instrument de control al Securităţii asupra populaţiei, deopotrivă prin atribuţiile pe care le îndeplinea şi prin amplitudinea la care a ajuns să funcţioneze. Gradul ei de extindere şi modul de dirijare au evoluat şi s-au adaptat, reflectând traseul ideologic stabilit de partid, dar funcţiile de bază au rămas aceleaşi: culegerea de informaţii cu valoare operativă direct de la sursă, privind atitudinea cetăţenilor faţă de regim, urmată de prevenirea şi anihilarea oricăror acţiuni neconforme ideologiei oficiale. În consecinţă, în cele patru decenii de funcţionare a Securităţii metodele de recrutare şi modul de lucru cu reţeaua informativă au evoluat în limitele respectării acestor două obiective principale.
Scopul, obiectivele şi circumstanţele recrutării
Reţeaua informativă a Securităţii a fost alcătuită de-a lungul timpului din mai multe categorii de surse, diferenţiate în funcţie de nivelul la care puteau acţiona operativ şi, implicit, de valoarea informaţiilor pe care le puteau furniza sau la care puteau accede.
1. Persoana de sprijin era folosită pentru a culege informaţii la un nivel elementar, de primă sesizare, pentru redactarea rapoartelor de investigaţii (care conţineau simple date biografice sau profesionale), pentru filajul la domiciliu sau pentru realizarea unor combinaţii operative. În primii ani de funcţionare a Securităţii sarcinile îndeplinite de persoana de sprijin reveneau informatorului necalificat, cele două categorii fiind, în esenţă, echivalente. Acestea erau surse care nu dispuneau de aptitudini deosebite pentru culegerea de informaţii şi nu aveau experienţă sau posibilităţi prea mari de pătrundere într-un anumit mediu. În orice caz, atât informatorii necalificaţi, cât şi persoanele de sprijin se recrutau „din rândul cetăţenilor patrioţi”, foarte disponibili şi care de multe ori contactau din proprie iniţiativă organele de informaţii.
2. Informatorul, definit de la bun început drept „elementul de bază al acţiunii informative”800, este principala categorie de surse pe care se baza reţeaua Securităţii, fiind recrutat şi dirijat pentru culegerea sistematică de informaţii despre persoane, evenimente, acţiuni, medii profesionale etc. Informatorul era selectat şi instruit să desfăşoare o activitate mult mai ofensivă decât persoana de sprijin, lucra într-o manieră sistematică, bine organizată, avea acces la informaţii foarte utile despre persoana sau mediul pe care îl supraveghea, avea aptitudini dovedite pentru genul acesta de activitate, avea o bună acoperire în mediu şi nu risca să fie deconspirat. În această categorie puteau fi incluşi atât cei proveniţi „din mijlocul elementelor străine de clasa muncitoare” (inclusiv deţinuţi politici, recrutaţi prin şantaj sau constrângere), cât şi persoane ataşate regimului, dar nesuspectate în anturajul în care urmau să fie dirijate.
3. Rezidentul poate fi definit ca un informator cu calităţi excepţionale, capabil să se substituie ofiţerului în anumite situaţii şi să ţină legătura cu alte surse din reţea (5-10 persoane). Putea prelua informaţii pe care le preda ofiţerului şi putea trasa sarcini în locul acestuia. Cu aprobarea ofiţerilor superiori, putea dirija şi informatori, însă de regulă avea în legătură persoane
799 Instituţia Securităţii, sub diferitele ei denumiri (Direcţia Generală a Securităţii Poporului, Ministerul Securităţii Statului, Direcţia Generală a Securităţii Statului, Consiliul Securităţii Statului şi Departamentul Securităţii Statului) a trecut, ca unitate distinctă a Ministerului Afacerilor Interne, prin mai multe organizări şi restructurări, dintre care cele mai importante s-au produs în 1949, 1952, 1963, 1967 şi 1972.
800 ASRI, fond D, dosar nr. 9897, f. 188.

de sprijin. Spre deosebire de ofiţeri, rezidenţii nu puteau recruta singuri alte persoane. Rezidenţii se alegeau din rândul cadrelor de partid sau UTC, al ofiţerilor în rezervă (caz în care puteau primi în legătură până la 30 de persoane de sprijin, în unele etape ale funcţionării Securităţii), ori al informatorilor cu calităţi şi rezultate deosebite. Spre deosebire de informatori, rezidenţii nu se recrutau niciodată din rândul nemembrilor de partid; în plus, nu puteau fi recrutaţi prin constrângere, ori din rândul persoanelor cu antecedente politice sau penale.
4. Gazda casă de întâlniri era persoana care, în mod secret şi organizat, îşi punea locuinţa la dispoziţia ofiţerilor de Securitate pentru întâlniri conspirate cu informatorii din reţea. Gazda nu participa la întâlniri şi nu cunoştea conţinutul discuţiilor care se purtau la domiciliul său, însă avea obligaţia de a asigura deplina conspirativitate asupra relaţiei cu ofiţerul. Gazda casei de întâlniri nu se recruta niciodată din rândul cetăţenilor străini or al celor care făceau obiectul unor acţiuni de urmărire, iar locuinţa conspirativă era folosită, de regulă, de către un singur ofiţer.
Toate aceste tipuri de surse care alcătuiau reţeaua informativă erau înregistrate ca atare în evidenţe, primeau nume conspirative şi puteau „promova” sau „retrograda” dintr-o categorie în alta, în funcţie de sarcinile mai mult sau mai puţin complexe pe care le puteau rezolva la un moment dat sau ca rezultat al unor schimbări în activitatea lor profesională. De pildă, o persoană de sprijin cu calităţi dovedite în culegerea de informaţii putea fi trecută în categoria superioară a informatorilor, cu aprobarea şefilor ierarhici ai ofiţerului de legătură; de asemenea, un informator care nu mai avea acces la informaţiile de interes pentru ofiţer (în idiomul Securităţii, „nu mai dispunea de posibilităţi” pe lângă obiectiv) putea fi trecută în categoria persoanelor de sprijin sau a colaboratorilor ori direct în evidenţa pasivă. Dirijarea, verificarea şi evaluarea activităţii tuturor categoriilor de surse se făcea periodic, la intervale şi după criterii bine stabilite. În funcţie de evaluările periodice şi de posibilităţile lor informative în mediul în care erau utilizate, sursele puteau fi menţinute în reţea perioade mai scurte sau mai lungi de timp (mergând uneori până la zeci de ani) şi puteau fi predate în legătura altei unităţi a Securităţii, odată cu schimbarea domiciliului sau a locului de muncă, dacă se considera util sau necesar. Din toată această ierarhie, informatorii şi rezidenţii au fost consideraţi de la bun început „sursele de bază, cele mai serioase şi conspirative (sic!) pentru obţinerea rezultatelor care ne interesează în investigaţie”801.
Indiferent de gradele şi nuanţele care departajau diversele categorii de surse, scopul introducerii lor în reţea, adică scopul recrutării, era supravegherea unui mediu sau anturaj, de multe ori supravegherea unei singure persoane802, despre care existau date ori suspiciuni că ar avea opinii sau atitudini diferite faţă de cele acceptate oficial. Excepţie face recrutarea în scopul compromiterii, care merită o discuţie separată, fiind mai degrabă o măsură extremă într-o acţiune complexă de urmărire. Motivele recrutării unei surse coincid cu motivele urmăririi altor persoane, fiind în consecinţă extrem de diverse: atitudine ostilă sau duşmănoasă faţă de regim, comentarii necorespunzătoare la adresa conducerii de partid şi de stat, intenţii de evaziune (termen care desemnează atât emigrarea legală, cât şi trecerea frauduloasă a frontierei), redactarea unor „scrieri cu conţinut interpretabil” sau a unor lucrări „de sertar”, misticism, prozelitism sau simplă apartenenţă la un cult religios, fie el şi recunoscut legal, ascultarea şi colportarea ştirilor transmise de posturi de radio străine (inclusiv din ţările socialiste), existenţa unor rude sau prieteni în străinătate, relaţiile neoficiale cu cetăţenii străini803, comentariile elogioase la adresa ţărilor
801 Ministerul Securităţii Statului, Directiva despre munca informativă de investigaţii a organelor Ministerului Securităţii Statului, 1953, p. 8.
802 Pentru recrutarea în vederea dirijării exprese pe lângă o persoană, menţionată chiar în Angajament, vezi ACNSAS, fond R, dosar nr. 1019.
803 Relaţiile sau contactele cu cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul României au fost reglementate prin legi speciale, între care cea mai importantă este Legea 23/1971, care prevedea obligaţia fiecăruia de a se prezenta la organele de miliţie pentru a declara prezenţa unui cetăţean străin la domiciliul său, precum şi întocmirea unor rapoarte detaliate la locul de muncă, dacă relaţia se stabilea pe linie de serviciu. Orice alt fel de contact, fie el şi sporadic sau accidental, era considerat „relaţie neoficială” şi putea deveni motivul unei acţiuni de urmărire.

capitaliste, bancurile politice, vizitarea bibliotecilor şi a centrelor culturale străine (deşi funcţionau legal pe teritoriul României) etc. O categorie aparte de urmăriţi este cea a foştilor deţinuţi politici, a membrilor fostelor partide burgheze, a ofiţerilor deblocaţi şi a urmaşilor acestora, în jurul cărora se construia o reţea informativă mult mai extinsă şi mai complexă. Ei formează categoria urmăriţilor „din oficiu”, supravegheaţi perioade foarte lungi de timp (unii dintre ei zeci de ani), fără vreun alt motiv în afara celui strict biografic. La polul opus se află categoria de urmăriţi denumită foarte sugestiv „persoane fără antecedente”, în care intrau toţi cei despre care nu se ştia nimic compromiţător din perspectiva securităţii regimului şi care tocmai din acest motiv puteau deveni suspecţi. Altfel spus, „persoanele fără antecedente” sunt urmărite în calitate de „suspecţi din motive încă necunoscute”.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

3 Responses to “Disidenta religioasa in comunism (II)”

  1. Caractere generale ale legislatiei comuniste | A șaptea dimensiune says:

    august 25th, 2016 at 13:12

    […] Disidenta religioasa (II) […]

  2. Securitatea şi metodele de recrutare a informatorilor | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 7th, 2018 at 20:31

    […] Disidenta religioasa (II) […]

  3. Securitatea si metodele de recrutare a informatorilor (III) | A șaptea dimensiune says:

    august 9th, 2019 at 12:01

    […] Disidenta religioasa (II) […]

Adauga un comentariu