Angajări îngrijire bătrâni Germania

marți, decembrie 28, 2021 11:02
Posted in category Diverse

Ingrijire batrani GermaniaDacă ar fi să aleg o ţară europeană unde mi-aş dori să ajung să lucrez, cu siguranţă acea ţară ar fi Germania. Poate nu în toate domeniile locurile de muncă sunt disponibile în Germania pentru noi, românii, dar există un domeniu în care puteţi avea mult doritul loc de muncă: angajări îngrijire bătrâni Germania.

Cum ajungem să avem un loc de muncă în Germania? Folosind platforma eps-jobs.ro. Euro Personal Service oferă angajaţilor săi facilităţi precum: curs gratuit de limbă germană, contract de muncă legal în Germania, asigurări sociale şi asigurări de sănătate în Germania, salarii atractive, cazare şi masă gratuită în casa persoanei îngrijite etc.

Şi dacă tot veni vorba despre bătrâni, am să povestesc în continuare câteva amintiri despre bunica mea din partea mamei, îngerul meu păzitor din vremea copilăriei şi nu numai.

Născută în 1911 şi decedată în 2002, a prins aproape integral zbuciumatul secol 20. Provenea dintr-o famile de oameni simpli, religioşi, care trăiau în armonie cu natura şi mersul vremurilor. A împlinit 7 ani în 1918, în plin război, aşa încât nu a mers la şcoală. Pe atunci nu exista o evidenţă riguroasă a populaţiei şcolare, iar mulţi copii nu mai ajungeau să înveţe carte. Cu alte cuvinte, bunica mea nu ştia nici măcar alfabetul, fiind o victimă a acelor vremuri grele.

Deşi nu ştia carte, compensa această lipsă prin alte calităţi care au făcut-o să răzbească în viaţă. S-a căsătorit repede, pe la 16 ani, fiind şi asta o modă a acelor vremuri. Era de preferat să-ţi căsătoreşti repede fata, să nu rămână fată bătrână, mai ales dacă proveneai dintr-o familie cu mulţi copii.

Bunicul meu, ce a murit în 1974, era un om extraordinar şi deşi l-am prins puţin, aveam 9 ani când a murit, pot spune că putea fi un model de bărbat pentru orice tânăr din orice timp şi din orice loc. Se pricepea la toate, de la tâmplărie la tăiatul animalelor, viaţa obligându-l să înveţe. Pe atunci nu se dădea ajutor social, doar muncind îţi puteai creşte copiii.

Bunica şi bunicul au avut împreună doi copii, pe mama mea şi pe fratele ei. Bunicul era născut în 1905, aşa încât, în 1927 când s-a căsătorit cu bunica, avea 22 de ani. Au început să muncească şi au strâns ceva agoniseală până în 1939, când a început al doilea război mondial. Bunicul a fost concentrat şi bunica a rămas singură. De aici a început greul.

Singură şi cu doi copii foarte mici, în plin război, a făcut eforturi supraomeneşti să reziste. Deşi războiul s-a terminat în 1945, bunicul meu, ce a căzut prizonier la ruşi, a mai stat şi prin lagărele ruseşti vreo 3 ani, adică, în total, a lipsit de acasă vreo 10 ani. Bărbat adevărat, bunicul a reuşit să reziste psihic şi fizic celor 10 ani îngrozitori, fără să-i fie afectată foarte mult sănătatea, dar acei ani de groază şi coşmar şi-au pus amprenta pe starea sa, de aceea a murit când avea 69 de ani, deşi putea s-o mai ducă încă mult timp, dacă nu prindea războiul şi lagărele “fraţilor” ruşi.
Dar să revenim la bunica. În 1947, a fost o foamete cumplită în Moldova, din cauza secetei. Pentru a supravieţui, bunica mea mergea la prăşit cu mama, foarte mică pe atunci, în braţe, pe jos, aproximativ 8 kilometri, prăşea toată ziua, apoi venea înapoi tot pe jos. Aşa s-a trăit atunci, păcat că nu ştiu şi cei care se plâng astăzi că este foarte greu.

În acea perioadă de foamete cumplită, cei doi fraţi, mama şi fratele ei, se hrăneau cu grăunţe coapte, şi acelea puţine şi, îmi povestea mama, era o adevărată bătălie, între ea şi fratele ei, care să mănânce mai multe grăunţe.

După ce avenit din lagăr, bunicul meu a fost împroprietărit cu pământ, pentru că şi-a apărat ţara. Din păcate, nu s-a bucurat foarte mult de acel pământ, deoarece comuniştii l-au luat şi l-au trecut la colhoz. Odată cu pământul, bunicilor mei li s-a confiscat toată agoniseala de o viaţă, vite, cai, căruţe şi tot ce era important în viaţa ţăranilor români de atunci.

Obligaţi să muncească la colhoz, fără să câştige mai nimic, bunicii meu au ajuns şi la pensie, dar având puţini ani lucraţi, aveau pensii de mizerie. Aşa încât au muncit în continuare, până foarte aproape de sfârşitul vieţii. Faţă de pensionarii speciali de astăzi, faţă de cei care ies la pensie la 45 de ani, faţă de pensiile nesimţite ale unora, bunicii mei au trebuit să trăiască din bani foarte puţini, deşi bunicului i-au îngheţat picioarele, i-au degerat mâinile în tranşee, pentru a lasa o ţară urmaşilor lui, cu siguranţă nevrednici şi nedemni de sacrificiul lui.

Aşadar, în 1974 bunicul moare, iar bunica rămâne din nou singură. A urmat iar o perioadă grea, plină de lipsuri de tot felul. Avea o pensie foarte mică (60 de lei; în general, pensiile agricultorilor erau mizerabile în comunism), avea probleme de sănătate, trebuia să muncească pentru a trăi.

Refugiul bunicii mele a fost credinţa. Era o femeie foarte credincioasă, ţinea cu rigurozitate toate posturile, era de o bunătate fără margini. Niciodată n-am reuşit să mă ridic la nivelul ei de toleranţă. Chiar dacă era jignită sau i se adresau vorbe de ocară, nu reacţiona cu vorbe urâte, fie tăcea, fie răspundea calm, în cuvinte frumoase.

Pentru bunica mea, anotimpurile erau recunoscute după sărbătorile religioase, după cum arată natura, ştia foarte bine când începe primăvara după apariţia primelor plante, când este amiaza după poziţia soarelui şi când vine efectiv iarna după alte semne ale naturii.

Bătrânii sunt un izvor nesecat de înţelepciune. De aceea, merită îngrijiţi şi protejaţi. La un moment dat, vom ajunge şi noi, cei mai tineri, în această ipostază. Să avem grijă de bătrânii noştri.

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

Adauga un comentariu