A șaptea dimensiune

Spun unii că lumea de astăzi este dominată de dorinţa de îmbogăţire. Aşa o fi, dar această realitate a fost prezentă dintotdeauna în viaţa omului. În toate timpurile şi în toate locurile, omul – stăpânul naturii – a fost atras de mirajul înavuţirii. Pentru 99% dintre oameni, “a avea” este un verb care, în topul valorilor personale, se află deasupra verbului “a fi”. Partea interesantă a lucrurilor, sau hazlie dacă vreţi, este aceea că puţini reuşesc să-şi ducă la bun sfârşit planul de îmbogăţire la nivel maxim, cei mai mulţi preferând să aibă doar ceea ce pot obţine, legal sau, unii, ilegal.

Una dintre dovezile traiului bun, a faptului că ai oarece situaţie materială, a fost, este şi va fi să posezi o colecţie de bijuterii. Aceste bijuterii, ce astăzi se pot comanda online, arată clar un anumit standard de viaţă şi pot însemna, la unele persoane, un mod de a fi. Ca orice alt element al vieţii, bijuteriile pot fi alese cu gust, sunt accesorii care pot înfrumuseţa o anumită ţinută, dar nu trebuie exagerat în privinţa numărului de bijuterii la purtător. Personal, simt un mare dezgust atunci când văd o persoană purtând foarte multe bijuterii, ca şi cum numărul lor afişat pe propria ţinută ar însemna totul în privinţa personalităţii cuiva.

Cu alte cuvinte, sunt adeptul moderaţiei în privinţa bijuteriilor nu numai. Tocmai de aceea, am să vă povestesc o întâmplare auzită de la un prieten, în timpul studenţiei, ce are legătură cu prima parte a titlului, bijuterii damă. Povestea reală spune că în urmă cu mulţi ani, mai exact prin anii 80’ ai secolului trecut, un tip, student, se îndrăgostise total de o fată, colegă de grupă, ce arăta foarte bine şi părea genul cuminte şi devreme acasă. Pentru cei care nu au prins acea perioadă, sau nu au citit despre ea, trebuie precizat că, în România acelor ani întunecaţi, nu prea găseai mai nimic prin magazine, iar dacă îţi doreai ceva mai deosebit trebuia să ai relaţii, altfel spus trebuia să cobori în lumea subterană a bişniţei şi comerţului la negru, pe sub mână.

Aşadar, personajul nostru nu putea oferi celei de care era îndrăgostit decât nişte flori nevinovate, pe atunci piaţa bijuteriilor fiindu-i străină. Respectivul nu avea relaţii şi nu era genul care să umble pe coclauri în căutarea unor cadouri pe care nu puteai să le obţii legal, la vedere, în magazinele patriei. Timpul trecea, dorinţa creştea, era atras teribil de tipă, îi plăcea totul la ea, de la prezenţă, voce sexy, trup de prinţesă, inteligenţă. Se spune că atunci când iubeşti, când eşti îndrăgostit, nu vezi defectele celuilalt, nu vezi tocmai esenţialul, tocmai ceea ce va conta în anii viitori, dacă relaţia merge în direcţia căsătoriei şi întemeierii unei familii. Oricum, e frumos să fii îndrăgostit, este un moment unic, de care-ţi vei aminti toată viaţa, chiar dacă preţul plătit pentru un astfel de moment s-ar putea să te coste scump, de la bani la timp.

Nu, nu a fost o dragoste platonică, chiar dacă până în acest punct al poveştii nu am amintit nimic despre întâlnirile celor doi. Deşi având o doză ridicată de timiditate, personajul nostru principal îi mărturiseşte într-o zi fetei cât de mult o iubeşte şi că şi-ar dori să ştie părerea ei despre această stare de lucruri. Trecându-şi mâna prin păr, afişând un zâmbet care rupea inimi, ondulându-şi coapsele perfecte, fata i-a spus că şi-ar să-l cunoască mai bine şi, prin urmare, au început să iasă seara împreună. Au urmat nişte seri memorabile, cu săruturi, mângâieri şi îmbrăţişări pe care greu le uiţi. Nu s-a mers mai departe pentru că tipa nu-şi dorea aşa ceva, iar băiatul era prea finuţ pentru o forţa lucrurile, deşi “a forţa”, în acest caz, nu este chiar o alegere potrivită.

Dar a venit şi o dimineaţă mohorâtă de octombrie, în care un coleg de grupă, într-o pauză dintre două ore de curs, pe când erau numai ei doi, l-a întrebat pe îndrăgostitul nostru dacă o cunoaşte bine pe actuala lui prietenă, de care era îndrăgostit lulea. Apoi, acelaşi coleg, i-a povestit despre o bârfă care circula deja de o bucată de vreme. “Face pe mironosiţa cu tine, dar şi-o trage la greu prin căminele arabilor, pentru bani şi alte cadouri”, i-a spus colegul, care apoi l-a privit cu milă. Cu această informaţie în suflet, care l-a dăramat complet, la prima întâlnire cu tipa, a întrebat-o dacă este adevărat. Aceasta i-a spus că e adevărat, într-o vreme a făcut aşa ceva, atrasă fiind mai mult de bijuteriile primite cadou de la un student străin, dar în prezent regretă faptele de atunci şi este hotărâtă să nu le mai repete niciodată. Ce-a făcut personajul nostru? Cum nu putea trece peste petele negre din trecutul fetei, a renunţat la fată. Şi peste ani a regretat imens alegerea făcută.

Morala poveştii reale? Cu nişte bijuterii inspirat alese putem fi foarte convingători.