A șaptea dimensiune

Dacă ţi-e poftă de o îngheţată bună, află că poţi comanda inghetata online pe vreaualpin.ro. Ai transport gratuit pentru comenzi de minim 50 de lei.

Cine este producătorul român de îngheţată? Compania se numeşte Alpin 57 Lux, produce îngheţată din 1994 şi este una dintre cele mai mari companii din România, al doilea producător de îngheţată de nivel naţional, chiar lider de piaţă pe unele segmente.

Îngheţata este produsă în una dintre cele mai moderne fabrici de profil din România, ce funcţionează în Sebeş, judeţul Alba, pe o platformă industrială nouă, ce dispune de spaţii de producţie şi depozitare moderne, cu linii tehnologice de fabricare a îngheţatei de ultimă generaţie.

În 2016, Alpin 57 Lux este preluată de concernul Food Union, lider al pieţei de îngheţată în Ţările Baltice. Îngheţata produsă în România este exportată în peste 25 de ţări, de pe toate continentele, pieţele principale fiind Marea Britanie, Olanda, Polonia, Rusia, China, Azerbaijan, Letonia, Lituania, Estonia.

Scriind despre îngheţată, îmi amintesc de vremurile copilăriei. Ca orice copil, iubeam îngheţata, deşi în acele vremuri, anii ’70 ai secolului trecut, îngheţata nu se putea comanda online şi nici în magazine nu se prea găsea, mai ales în perioada penuriei alimentare din anii ’80. Mai mult, la ţară era şi mai greu să mănânci îngheţată, singurele ocazii de a degusta o îngheţată bună erau sărbătorile, atunci când mai ajungea câte o maşină cu îngheţată şi pe acele meleaguri.

Şi totuşi nu mi-a lipsit îngheţata în vremea copilăriei. Vecin cu părinţii mei era un mic producător de îngheţată, ce avea trei băieţi, ultimii doi de vârste apropiate de a mea. După ce ne jucam pe şanţul din faţa curţii câteva zeci de minute, dacă era sâmbăta, mergeam în curtea vecinului, alături de copiii lui, prietenii mei, şi savuram toţi îngheţata făcută din lapte de vacă şi alte ingrediente, după reţeta vecinului părinţilor mei.

Nea Mitruţă, cum îi spuneam eu, avea propria lui metodă de a face îngheţată, cu materii prime produse în exclusivitate în propria lui gospodărie. Avea două vaci cu lapte, o perioadă a vut chiar trei, producea singur corneţii în care se punea îngheţata, preparând un aluat special, apoi turna aluatul pe un tipar şi îl punea la foc nişte minute. După ce corneţii erau gata, îi desprindea individual şi în stivuia, iar nouă, copiilor care priveam curioşi şi pofticioşi la întregul proces tehnologic, ne oferea drept aperitiv corneţii care nu rămâneau întregi şi părţile dintre corneţi, pe care le ronţăiam cu multă poftă.

După ce făcea corneţii, pregătea un calup în care punea laptele zahărul şi alte ingrediente. Calupul respectiv era pus într-un butoi mai larg în care era gheaţă. Apoi acel calup era rotit până laptele şi celelalte componente ale amestecului deveneau îngheţată. După ce era preparată, eram serviţi şi noi, copiii pofticioşi, cu câte o îngheţată, nea Mitruţă atrăgându-ne atenţia să nu mâncăm prea multă îngheţată, deoarece s-ar putea să ne fie rău.

După ce îngheţata era preparată şi micii consumatori serviţi, era acoperit butoiul şi îngheţata pregătită pentru a fi vândută, a doua zi, ce era de regulă duminica sau o altă sărbatoare. Pentru a o vinde, nea Mitruţă se trezea foarte de dimineaţă în respectiva zi, aştepta să vină cel cu căruţa pentru a transporta calupurile de îngheţată, îşi pregătea corneţii, îşi punea halatul şi apoi pleca în tot felul de locuri, unde era hram sau alte evenimente importante. Iar seara târziu, uneori chiar noaptea, ajungea acasă obosit, dar mulţumit că a reuşit să vândă toată îngheţata. Oricât de târziu ar fi venit, nu ne uita pe noi, copiii jucăuşi, şi din banii obţinuţi din vânzarea îngheţatei ne cumpăra alte dulciuri sau mici jucării, depinde ce găsea la acel târg, obor, piaţă, hram.

Cum viaţa îşi urmează cursul, iar timpul este de neoprit, la un moment dat nea Mitruţă, bătrân şi bolnav, cu copiii plecaţi, a renunţat să se mai ocupe de producerea îngheţatei. Motivul principal a fost lipsa laptelui, dat fiind faptul că nu mai avea vaci, bătrâneţea şi boala împiedicându-l să mai îngrijească animale. A murit în 2005, iar în ultimii trei ani din viaţă a cumpărat îngheţată, deşi credea cu tărie că îngheţata pe care o cumpăra nu era la fel de bună precum cea făcută de el în anii de glorie. Cam la fel aş crede şi eu, precum nea Mitruţă, chiar dacă îngheţata de astăzi este, probabil, mult mai bună decât cea produsă atunci, cu mijloace rudimentare.

Mai târziu, în perioada în care eram elev la liceu şi apoi student, am avut prilejul să consum multe alte sortimente de îngheţată, dar mi-a rămas în suflet, pentru totdeauna, acel cornet de îngheţată din perioada copilăriei, pe care-l savuram cu atâta poftă şi pe care-l aşteptam în următoarea săptămână cu atâta nerăbdare. În acea lume care mai există doar în sufletul şi amintirile mele, aroma de îngheţată produsă acasă nu va fi egalată niciodată. Dar aceasta nu mă împiedică să apreciez o îngheţată bună astăzi, iar sortimentele mele preferate de îngheţată sunt produse, aţi ghicit, de Alpin 57 Lux.