Invadaţi, invadaţi, invadaţi
joi, februarie 20, 2020 10:18
Les Invasions barbares – Invaziile barbare (2003); regia: Denys Arcand; cu: Remy Girard, Stephane Rousseau etc.; un premiu şi o nominalizare Oscar, o nominalizare Globul de Aur, 2 premii şi o nominalizare Cannes, un premiu Academia Europeană de Film
Unul dintre criteriile după care poţi evalua un film se referă la durata pe care se întind comentariile aferente la ieşirea din cinematograf. Există filme după care spui: “Mda, interesant filmul… Ia zi, crezi că mai prindem vreun metrou la ora asta?”. Sau direct: “Mie mi s-a făcut puţin foame! Intrăm la McDonalds’s sau mergem acasă?”.
După Invaziile barbare, deşi mi s-a făcut foame şi nici n-am prins vreun metrou, tot am discutat cu prietenii pe marginea lui timp de vreo două zile.
Filmul spune povestea unui intelectual vârstnic ajuns pe patul de spital pe care suferinţa şi ideea morţii nu-l sperie atât de tare cât îl macină regretele unei vieţi trăite fără rost. Nevasta şi-a înşelat-o la greu, pe copii şi i-a îndepărtat definitiv, iar prietenii nu se prea înghesuie să-l mai întrebe de sănătate.
Situaţia se schimbă radical când apare unul dintre copii, Sebastien, “ăla care stă toată ziua cu nasul în laptop şi care n-a mai deschis o carte de literatură din şcoala generală”. Tipul îşi ia câteva zile de concediu şi se hotărăşte să treacă peste răutăcismele lu’ taic’-su şi să-l ajute chiar împotriva voinţei sale.
El scoate din buzunar un teanc de parai – echivalentul pieptenului din poveştile cu Harap Alb – pe care îl aruncă acolo unde trebuie (corupţia e peste tot, doar procentul diferă) şi bătrânului i se alocă un întreg etaj al spitalului. Apoi se dă de trei ori peste cap şi la capul tatălui său apare o gaşcă de vechi camarazi, toţi plătiţi din buzunarul lui ăsta micu’. Şi mai suflă odată şi peste aripa unei albine pentru ca o tânără narcomană să-i furnizeze ilegal pacientului doza zilnică împotriva durerii.
Păsămite închis în turnul său de fildeş, apărându-se de “barbari”, bătrânul tată nu avea de unde să ştie că incultul de fiu-su, reprezentant de frunte al “invadatorilor” înarmaţi cu laptop şi cărora nu le place cartea, era ditai brokerul de succes. (“Academia Caţavencu”, nr. 641/2004)
Citeste si articolele:
