Ora zero n-a venit

luni, noiembrie 11, 2019 19:05

Securitatea comunistaLa sfârşitul anilor ’50, KGB a pus la punct o strategie de distribuire a competenţei fiecăruia dintre serviciile de poliţie politică din lagărul comunist. Aşa cum au existat “planuri Valev” ale diviziunii muncii în industrie sau agricultură, riguros eşuate, tot aşa KGB-ul a creat şi controlat nu doar fiecare serviciu de securitate în parte, ci a coordonat şi “sinergia faptelor” a sumei părţilor, plus saltul calitativ al întregului, în direcţia dorită de Uniunea Sovietică.

În cadrul acestei diviziuni a muncii, serviciului de securitate est-german, STASI, i-a revenit activitatea de spionaj şi terorism în ţările occidentale, îndeosebi în RFG (Republica Federală Germania), şi în statele lumii a treia, ţintite de Moscova în viziunea revoluţiei mondiale.

Securităţii din România i s-a repartizat, pare-se, în această hartă monocoloră a specializărilor funcţionale, rolul de dezinformare şi intoxicare (“deception”), atât în interior cât şi în exterior. Aşa, sau şi aşa, se explică, probabil, reuşita regimului Ceauşescu de a-şi fi creat în Occident, ani în şir, imaginea unei disidenţe anti-sovietice riscante.

Dacă RDG (Republica Democrată Germană, adică Germania comunistă, aflată sub tutela Moscovei – n.m.) trebuia să fie statul campion al ideologizării anti-fasciste, anti-imperialiste şi anti-occidentale, RSR (Republica Socialistă România, adică România comunistă, aflată sub aceeaşi tutelă a Moscovei – n.m.), dimpotrivă, avea misiunea să întruchipeze “the maverick”, văcuţa zburdalnică a coloniei penitenciare.

În realitate, instrumentele şi obiectivele STASI şi ale Securităţii au rămas aceleaşi. Doar măştile, scenariile şi justificările ante- şi post-factum au fost diferite. În sfârşit, dacă STASI a fost poliţia politică a unui regim legitimat exclusiv ideologic, ca antipod al “capitalismului revanşard” din RFG, Securitatea s-a bucurat, şi se bucură până azi (“azi” însemna 2004, anul apariţiei materialului – n.m.), de alibiul “legitimităţii naţionale”. Menirea ei, în această viziune, ar fi fost apărarea ţării împotriva Vestului, dar mai ales a estului.

Ambele “legitimităţi” sunt false. STASI şi-a inventat adversarul, iar Securitatea n-a salvat naţiunea, ci a contribuit plenar la dezastrul ei fizic şi moral.

Pe seama “legitimităţii” naţionale a Securităţii şi în numele falselor ei virtuţi se face însă, spre deosebire de Germania, în continuare, politică de stat şi de partid (partidul la care se face referire este, evident, PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) în România post-comunistă, la nivel supra şi subliminal. Avem aici o sursă de maximă derută conceptuală şi morală, dar şi de explicare a crizei prelungite de insolvenţă a noii democraţii.

Una dintre cele mai importante diferenţe dintre STASI şi Securitate ţine de proiecţia lor în prezent (prezentul însemna anul 2004 – n.m.). Legea accesului la dosarele STASI, din 1991, considera că şi serviciul de spionaj est-german a făcut poliţie politică. Atâta vreme cât agenţii est-germani au urmărit, răpit şi asasinat adversari în afara ţării lor, ei sunt consideraţi la fel de vinovaţi ca şi camarazii responsabili cu represiunea internă.

În România, o lege similară exonerează de răspunderea oricărei examinări serviciile Securităţii însărcinate cu “siguranţa naţională”. Siguranţa naţională şi-a dobândit de-abia astăzi, post-mortem, caracterul de tabu absolut. Ofiţerii şi agenţii ei, descoperiţi, acoperiţi, adormiţi, anesteziaţi sau învioraţi, din fostele şi actualele (actuale în 2004 – n.m.) servicii de informaţii externe, au devenit imuni.

Asasinii lui Noel Bernard, Mihai Cizmărescu şi Vlad Georgescu, directorii Departamentului român al Europei Libere, morţi “în condiţii suspecte”, aşa cum accepta în urmă cu doi ani (în 2002 – n.m.) însuşi Ion Iliescu (pe atunci Preşedintele României – n.m.), la ceremonia decorării Europei Libere, sunt în continuare liberi şi imuni.

Pentru mine, doar ziua în care numele asasinilor foştilor mei colegi va fi cunoscut, iar reţeaua informativă a terorismului de stat ceauşist din Occident va fi dezvăluită, va conta ca nivel zero al democraţiei euro-atlantice în România. (Emil Hurezeanu, ianuarie 2004)

Citeste si articolele:

Sigla A7
Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

One Response to “Ora zero n-a venit”

  1. Crema Securităţii – de pe cizma dictaturii pe pantoful democraţiei | A șaptea dimensiune says:

    decembrie 17th, 2019 at 19:57

    […] Ora zero n-a venit […]

Adauga un comentariu