Detinutul politic roman ca tip uman

luni, iulie 27, 2009 13:35
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismDeţinutul politic român ca tip uman

Din punct de vedere social, figura predilectă pe care o elogiază Gabriel Bălănescu pentru comportamentul în detenţie este aceea a ţăranului român, credincios, sobru, simplu, echilibrat, dotat cu un bun-simţ structural, „închegat” şi „rotund”; lauda penitenciară pe care i-o aduce o echivalează pe cea academică formulată cândva de Liviu Rebreanu: „Condiţia sufletească pe care o trăia în închisoare n-avea variaţiile de intensitate ale intelectualului sau târgoveţului. Era mereu egal cu sine, înfruntând greutăţile senin şi împărtăşind micile bucurii, reţinut”17.

Un caz deosebit îl reprezintă femeile mărturisitoare ale Gulagului, care şi ele ar putea fi încadrate în seria „cruciatelor”: impetuoase şi zgomotoase precum Elisabeta Rizea şi Oana Orlea sau mai interiorizate precum esteta Lena Constante, Dina Balş ori Adriana Georgescu; în mărturiile lor, spectacolul detenţiei are o tentă mai aspră decât în mărturiile masculine, probabil din cauza vocaţiei feminine de a înfăţişa mai viu durerea. Adriana Georgescu este marcată de atmosfera de viermuială şi de subuman: „Cine ar fi putut să redea acea penumbră mişunătoare de respiraţii omeneşti, acele siluete de umbră întinse direct pe ciment, ghemuite pe closetul acoperit, proiectate spre fereastră, aceste gâturi descărnate, acest rânjet pe feţe, toată aceasta omenire subterană care, ca să se mişte, ia forma unor şobolani sau cârtiţe?”18. Dina Balş (Drumuri pustiite) descrie nonfuncţionalitatea organismului femeiesc, care, în condiţiile detenţiei, se atrofiază şi se inhibă. Lena Constante (Evadarea imposibilă) prezintă şi ea starea larvară şi grotescă a femeilor, prezentând toate elementele mizeriei fiziologice. Galeria feminină izbutită de Lena Constante este expresivă prin culoare şi varietate, căci autoarea inventariază deţinute discrete, pasionale, hieratice, triviale, înţelepte, boeme etc, cele mai chinuite în detenţie fiind însă femeile-mame (de fapt, inventarul Lenei Constante este şi unul psihologic: ese vorba despre deţinute pasiv-respectuoase, din frică, disperare, boală etc; deţinute active, nesupuse şi deţinute delatoare). Faţă de celelalte mărturisitoare, Lena Constante descrie toate mizeriile fiziologice tipice; ea este pe rând diafană şi aspră, delicată şi cinică. Mila este sentimentul predominant al autoarei şi nu dragostea creştinească sau prietenia. Celulele descrise reprezintă diferite lumi stratificate, de la celula rustică la celula-cuşcă, la celula ticsită sau la celula letargică etc. Cenuşiul nu este doar culoarea matricială a spaţiului penitenciar descris de Lena Constante, ci devine o stare mentală (cenuşiul de stafie, pre şi postmortuar), iar celula se preschimbă într-un microcimitir mizer, cu accese nebuneşti uneori. Am insistat pe mărturia Lenei Constante, deoarece aceasta este singura care încearcă o sinteză asupra detenţiei feminine, decalată pe propriile etape punitive: dacă Evadarea tăcută punctează claustrarea mutilantă a mărturisitoarei, trăită sub semnul ipseităţii, Evadarea imposibilă transcrie experienţa colectivităţii larvare.

În privinţa tipologiei umane din detenţie, Viorel Gheorghiţă susţine că au existat puţini asceţi structurali în Gulag; atunci când celula şi mediul nu erau patronate de un suflet tare, de un maestru care să dea ton vieţii spirituale şi să o călăuzească, deţinuţii puteau fi vivificaţi de către un fel de hâtrii sfătoşi, istorisitori de păţanii, al căror rol era acela de a povesti pitoresc. Aceştia facilitau detenţia la nivel sufletesc şi temporal, nu neapărat moral, şi aveau funcţia unor Şeherezade improvizate.

Un alt tip de deţinut este decăzutul; acesta poate ajunge astfel datorită temperamentului şi caracterului său sau datorită unor presiuni exterioare care îi manipulează total voinţa şi conştiinţa; majoritatea servesc drept cobai pentru experienţele antropologice şi sociale ale regimului. În această serie intră mai ales deţinuţii marxişti, consideraţi nişte jucători lipsiţi de dexteritate ai sorţii, căci o dată epuizată aventura decepţionantă a comunismului, ei sunt aruncaţi la groapa de gunoi a penitenciarelor, cu statutul de „cadavre vii”. Belu Zilber spune despre ei şi despre sine însuşi, de fapt: „Pentru vechii comunişti, presiunea morală a partidului este extraordinară. Toţi ştiu ce este înăuntru, dar o dată aruncaţi la gunoi se simt gunoi, un fel de mort care ştie că este iremediabil ieşit dintre cei vii şi trebuie să se obişnuiască cu viermii, până devine vierme”19.
17 Gabriel Bălănescu, Din împărăţia morţii, Timişoara, Editura Gordian, 1994, p. 166.
18 Adriana Georgescu, La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti, ediţie îngrijită de Micaela Ghiţescu, prefaţă de Monica Lovinescu. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 160.
19 Andrei Şerbulescu, Monarhia de drept dialectic. A doua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, prefaţă de G. Brătescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 44.

Despre decăzuţi relatează atât Ion Ioanid (atunci când nuanţează categoria canaliilor în oportunişti, delatori şi „creiere spălate”), cât şi N. Steinhardt. Paul Goma este obsedat în cadrul decăzuţilor mai ales de figura aflată la polul de jos: colaboraţionistul şi delatorul, glosând pe marginea formulei pe care o ridică la rang ontologic: a trăi înseamnă a trăda, a trăda înseamnă a avea ce mânca. Goma demontează meticulos mecanismul delaţiunii văzute ca o artă neagră prin care erau terorizaţi atât deţinuţii, cât şi gardienii; existau însă delatori şi delatori: cei ajunşi în ultimul stadiu de manipulare, total obedienţi faţă de regim, apoi cei care mai oscilau între frica faţă de autorităţi şi frica faţă de deţinuţii intransigenţi, şi cei care, făcând concesii faţă de nevoile deţinuţilor, puteau fi chiar reconvertiţi, ajungând uneori să-şi redobândească respectul de sine. Paul Goma se mai referă la o categorie aparte de deţinuţi, aceia care devin complicii gardianului, devenind un fel de paznici în interiorul celulei. Petre Pandrea vede în delator sau „ciripitor”, cum i se spune în argou penitenciar, o „târfă masculină periculoasă”20. Gabriel Bălănescu încearcă un portret social al acestora, văzând în fauna delatorilor nişte hibrizi dezrădăcinaţi, „un fel de târgoveţi desprinşi de ţarină, dar neasimilaţi de oraş”21.
Reprezentanţii represiunii
În galeria negativă a Gulagului aflată de partea Puterii, se impun trei portrete aşa cum apar acestea în memorialistica de detenţie: anchetatorul, torţionarul şi gardianul; dar se cuvine precizat că aşa cum există un executor propriu-zis al torturii (pe care îl numim torţionar), această funcţie poate să o exercite atât anchetatorul, cât şi gardianul (iar uneori chiar indivizi aflaţi pe o scară ierarhică înaltă, precum ofiţerul politic sau directorul închisorii, al lagărului etc.).
Gardianul, anchetatorul sau comandantul închisorii erau studiaţi uneori ca nişte cobai de către deţinutul politic, cu aceeaşi curiozitate cu care gardianul (şi seria ierarhică următoare) îl studia pe deţinut. Rar au existat şi reprezentanţi umani ai represiunii, despre care mărturisesc câţiva dintre memorialiştii detenţiei, aşa cum au existat şi cazuri extreme, dostoievskiene, de convertiţi proveniţi dintre membrii aparatului de represiune. Puţinii gardieni sau anchetatori „normali” erau sancţionaţi atunci când tortura sau brutalitatea nu era aplicată cu originalitate şi râvnă diabolică. Exista deci şi o teroare a terorizatorilor, lesne de înţeles pentru un sistem de represiune care trebuia să provoace spaimă şi într-o parte şi în cealaltă a zidului; prin urmare, au existat şi cazuri de călăi deveniţi victime din cauza inaptitudinii lor structurale de a fi călăi. N. Steinhardt, obsedat de excesul de zel al unor torţionari, va clasifica gardienii în zeloşi şi moderaţi, cruzi-inventivi şi umani, subliniind însă că existenţa gardienilor moderaţi nu probează normalitatea regimului comunist. Dimpotrivă, tocmai fiindcă moderaţii sunt excepţii, „în regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite, ocolite şi nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă de principiu)”22.
De obicei, însă, perspectiva asupra membrilor aparatului de represiune este întru totul negativă. Constantin C. Giurescu acordă cea mai amplă parte a cărţii sale gardienilor, pe care îi clasifică în funcţie de comportamentul faţă de deţinuţi în două tipuri: sceleraţi şi neutri (aceştia având uneori accese de omenie); sceleraţii sunt clasificaţi, la rândul lor, criteriul fiind moral, în bestii şi javre. În interviurile pe care le-a dat, Corneliu Coposu vede în majoritatea gardienilor nişte troglodiţi de tip asiatic, lombrozieni, retardaţi mintal; el aminteşte cazul unuia dintre torţionarii săi, care fiind bolnav oligofren era capabil să bată non stop o jumătate de zi. Înrudit cu Constantin C. Giurescu prin viziunea asupra călăilor este Teohar Mihadaş. Acesta vede în galeria satrapilor Securităţii nişte devoratori umani sau îi înscrie coleric într-un bestiar plebeu (ca pe delatori), numindu-i „şerpi”, „hiene”, „vulpi”, „păduchi”, care au „râturi” şi „copite” (semn al animalicului, dar şi al diavolului), robiţi trupului şi onomatopeic-porceşti, într-o varietate ce atinge scatologicul23. Inumani precum locuitorii altei planete, ca dumnezei ai închisorilor, gardienii, anchetatorii, ofiţerii politici şi directorii închisorilor au, după cum declară mai mulţi memorialişti, „un adevărat orgasm al puterii”.
În general, membrii aparatului de represiune din România comunistă au primit un fel de mitizare malefică: unii mărturisitori îi percep ca pe nişte „lilieci” noptateci, ceea ce trimite la ideea de
20 Petre Pandrea, op. cit., p. 283.
21 Gabriel Bălănescu, op. cit., p. 135.
22 N. Steinhardt, op. cit., p. 228.
23 Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Cluj, Editura Clusium, 1990, pp. 30, 164.

devoratori, căpcăuni, vampiri. Petre Pandrea se ocupă în mod special de figura acestora, văzându-i şi el ca pe „fiii întunericului”, „întruchipările eternului Caliban”, „cuprinşi de febră genocidală”. Mercenarii tineri mai cu seamă sunt „huligani de stânga, inculţi şi fără informaţie elementară politică, cu ortografie deficitară”. Cum Gulagul se dovedeşte a fi de fapt o formă de canibalism din partea membrilor aparatului de represiune, nu este de mirare că actanţi decisivi sunt atât „licheaua fanatizată”, cât şi „gangsterul ideologic modern”24.
Unul din personajele lui Marcel Petrişor, care a trecut prin reeducarea prin tortură de la Piteşti, îşi aminteşte în delir de toţi călăii săi, văzând în ei fiara din Apocalipsă. Marcel Petrişor va face chiar portretul unui asemenea individ, care se dovedeşte a fi un hibrid animalic, demn de un bestiar fantastic: „Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o coadă de şobolan, cu ochii permanent injectaţi de sânge şi pe buze cu un grai articulat numai în faţa superiorilor, în clipe de graţie”25..
Fostele deţinute politice opinează variat despre seria anchetator-torţionar-gardian. Întrebată despre raportul victimă-călău, răspunsul Oanei Orlea este unul variat: călăul se mula pe psihologia victimei, astfel că existau atât ultraduri, cât şi călăi îngăduitori, atât călăi culţi, cât şi grosolani notorii, atât fanatici, cât şi blazaţi. Dar toţi aveau structura călăului; deşi gradul lor malefic varia, el ţinea de acelaşi conţinut întunecat al represiunii. Oana Orlea pune problema necesităţii unei mărturii scrise a torţionarilor, nu fiindcă ar fi inflaţie de mărturii ale victimelor, dar, susţine fosta deţinută politică, în viaţa de după detenţie, călăii sunt priviţi cu indulgenţă, căci „Românul are tendinţa de a-şi scuza călăii”26.
Arestată de autorităţile comuniste, care râvneau să instrumenteze un proces de tip stalinist împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Lena Constante are parte de o anchetă terifiantă, gradată, patronată de comisari furibunzi, care fie programează teroarea, fie îi insuflă speranţe false, aducând-o pe cea anchetată în pragul unei dedublări schizoide: pe de o parte femeia umilită, suferindă şi inocentă, pe de alta, femeia-martor, dorită de acuzator. Gardienii vor fi şi ei nuanţaţi de Lena Constante: există sadicii perfecţi, brutalii conformişti acţionând de teama denunţurilor şi, foarte rar, gardienii îmblânziţi, conştienţi de păcatul meseriei lor. Lena Constante explică neomenia din penitenciarele de femei prin fanatismul comunist, orizontul mărginit al gardienilor, beţia puterii, complexele de inferioritate şi frica ierarhică. Autoarea analizează psihologic bestializarea gardienilor. De altfel, foarte tranşant va pune Lena Constante şi problema iertării călăilor; căci dacă cei de la baza piramidei terorii pot fi absolviţi parţial, „vârfurile” nu pot fi iertate, drept care mărturisitoarea afirmă următoarele: „eu cred că noi toţi, cei care am suferit în carnea, inima şi spiritul nostru, suntem foarte departe şi pe drept cuvânt de iertarea călăilor”27 .
Adriana Georgescu va cunoaşte torţionari fără scrupule (cel mai faimos fiind Alexandru Nicolschi, „omul-şobolan”, coordonator al reeducării de la Piteşti), regimul său alternând între sfaturile unor binevoitori perfizi şi chinurile fizice la care o supun anchetatorii excitaţi de ura de clasă, dar şi de feminitatea intransigentă a victimei lor. Costin Merişca, în Tărâmul Gheenei, va face observaţia că, la anchetarea femeilor şi mai ales a fetelor tinere, funcţionarii aparatului de represiune manifestau o „bestialitate masculă”, care se manifesta lingvistic mai întâi, apoi tactil-torţionar. Ţipătul fetelor torturate va rămâne pentru Costin Merişca cel mai chinuitor eveniment auditiv din închisori.
Annie Samuelli (Gratiile despărţitoare) face o observaţie interesantă, aceea că deţinutele politice îi considerau pe membrii aparatului de represiune a aparţine genului neutru, refuzându-le o identitate sexuală ori recunoaşterea vreunei forme de virilitate. Bărbaţi cu adevărat nu erau consideraţi a fi decât deţinuţii politici. Prin această stratagemă, deţinutele politice se apărau psihologic şi în acelaşi timp le acordau doar deţinuţilor politici un rang viril (chiar dacă simbolic).
O menţiune aparte o merită anchetatorul fals-serafic (de precizat, figură brută, dar mai onestă, gardianul nu poate fi decât rău sau moderat, niciodată ipocrit), despre care aminteşte atât Nicolae Mărgineanu, cât şi Ion Ioanid. Acest tip de anchetator mimează destinderea şi bunăvoinţa, dar rolul său este nociv, întrucât conceptul subteran pe care mizează este reeducarea pe cale orală: „Noi nu
24 Petre Pandrea, op.cit., pp. 40, 70.
25 Marcel Petrişor, Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii. Memorii II, Iaşi, Editura Timpul, 1994, p. 20.
26 Oana Orlea, Ia-ţi boarfele şi mişcă! Interviu realizat de Mariana Marin, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1991, p. 112.
27 Lena Constante, Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea Ciuc. 1957-1961, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 88.

dorim de altfel să distrugem oamenii, ci noi dorim numai să-i îndreptăm ca să-i aducem pe calea cea bună”28. Ion Ioanid va întâlni şi el un anchetator manierat, abil şi tenace, care captează treptat psihologia anchetatului său. Uneori tocmai anchetatorul „serafic” este cel care provoacă cedarea deţinutului. Lucid, Ion Ioanid meditează asupra acestui adversar cu toate atuurile şi asupra relaţiei de coexistenţă între anchetator şi anchetat. Spartan, Ion Ioanid se antrenează moral şi psihologic în vederea înfruntării, dar el ştie că victoria va fi fără drept de apel, cel puţin exterior, a anchetatorului: „Raportul dintre tortura din anchetă (morală, fizică, de scurtă sau lungă durată) şi rezistenţa fizică şi morală a anchetatului nu poate fi determinată dinainte. De felul în care anchetatorul îşi drămuieşte ancheta, de felul în care îţi administrează şi-ţi dozează torturile în timp, depinde totul. După părerea mea, în teorie anchetatorul perfect ar trebui să câştige întotdeauna partida, chiar şi atunci când ar avea de-a face cu cel mai rezistent şi rutinat arestat”29.
Ideea de cuplu între victimă şi călăul „serafic” este utilizată şi gândită de către eminenţele represiunii doar în cazurile speciale ale unor deţinuţi proveniţi fie dintre intelectualii rasaţi, dar fragili interior (precum Constantin Noica, a se vedea eseul-mărturie al acestuia, Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), fie în cazul unor lideri politici intransigenţi şi inabordabili prin metode dure. Ideea de cuplu între anchetat şi anchetator primeşte astfel o încărcătură maladivă, căci deţinutul cedează (dacă cedează) dintr-un fel de politeţe şi din mulţumire de sine. Despre acest tip de anchetator care induce în eroare va depune mărturie şi Viorel Gheorghiţă, descriind mai întâi cadrul de tip captatio benevolentiae („aparent, ambianţă elevată, luminoasă, îmbietoare la dialog. Nimic din rigiditatea cazonă, nimic dezagreabil, nimic ameninţător”) şi apoi omul, nu o bestie, ci un manierat; „Un tovarăş inteligent, cinic, crud, dar domn”30.
Relaţia anchetat-anchetator este studiată anatomic de N. Steinhardt. Frica, slăbiciunea victimei măresc voluptatea agresorului, observă mărturisitorul, jalonând două structuri psihologice: torţionarul abil, teoretic, şi victima perfectă: „Ori poate că secretul teroarei este de a pune pe terorizat în situaţia de a-l provoca pe terorist să ceară din ce în ce mai mult. De a stabili între cei doi o strânsă colaborare, ca între partenerii actului sexual, ca între operat şi chirurg. De a-l obliga pe terorizat să refacă procesul de gândire al teroristului şi a-i atribui intenţii mai crude şi raţionamente mai subtile decât are în realitate”31. Deţinutul devine vulnerabil şi atunci când i se inculcă ceea ce unii memorialişti numesc „complexul delincventului”; candid şi impresionabil, deţinutul politic se lasă uneori impregnat de vinovăţia pe care i-o injectează mental membrii aparatului de represiune.
Fanfaron şi fudul, bufonul represiunii se înscrie într-o serie caricaturală ce frizează nu atât comicul (căci nu aceasta este dimensiunea Gulagului), cât absurdul. Paul Goma excelează în a face portretele lingvistice ale călăilor săi, fie că este vorba despre gardienii sadici de la Gherla din 1958 sau despre anchetatorul grobian de la închisoarea Rahova din 1977. Corneliu Coposu atestă şi el (în interviurile pe care le-a dat), pe lângă limbajul trivial al torţionarilor, injurii şi sudălmi inventive, competenţa bestială a torţionarilor verificându-se şi astfel.
Latura grotescă a reprezentantului aparatului de represiune putea fi percepută atât în violenţe punitive trupeşti, cât şi în violenţe psihologice. Unul dintre amănuntele şocante asupra căruia insistă memorialiştii detenţiei este percheziţia corporală, care culmina cu o percheziţie anală, provocând umilirea şi degradarea deţinutului, iar uneori violentarea lui sufletească până la deces chiar.
Florin Constantin Pavlovici îşi concepe mărturia ca pe un compendiu al torturilor32, dar nu inventariate ca într-un dicţionar, ci relatate pe parcursul experienţei de detenţie a autorului, ca într-un bildungsroman lent al schingiuirilor de tot felul, inclusiv al acelora mai puţin spectaculoase. Personajele sale principale, actorii săi, sunt în primul rând torţionarii, într-o serie aproape teatrală. Primul anchetator al lui Pavlovici, locotenentul Voicu, îi arată, de pildă, victimei sale diferite instrumente de tortură (baston, furtun cu miez de oţel, cuţite, cleşti, box cu ghinturi, revolver), dar de lovit îl loveşte doar cu bastonul de cauciuc, pumnii şi picioarele: panoramarea instrumentelor de tortură a avut loc doar pentru intimidare. Un alt torţionar care intră pe rol la un moment dat este locotenentul Ştefan de la Jilava, care în 1950 izbutise performanţa de a hrăni deţinuţii cu supă de iarbă.
28 Nicolae Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Editura Dacia, 1991, p. 86.
29 Ion Ioanid, Închisoarea noastră cea de toate zilele, Bucureşti, Editura Albatros, vol. I, 1991, p. 271.
30 Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 133.
31 N. Steinhardt, op. cit., p. 214.
32 Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor, Chişinău, Editura Cartier, 2001.

Citeste si articolele:

Dacă ţi-a plăcut articolul, ai ceva de completat sau ai ceva de reproşat (civilizat) la acest text, scrie un comentariu, ori pune un link pe site-ul (blogul) tău, în cazul în care vrei ca şi alţii să citească textul sau (obligatoriu) dacă ai copiat articolul parţial sau integral. După ce ai scris comentariul, acesta trebuie aprobat de administratorul site-ului, apoi va fi publicat.

3 Responses to “Detinutul politic roman ca tip uman”

  1. Unui anticomunist i se lua şi dreptul la mormânt | A șaptea dimensiune says:

    august 28th, 2016 at 14:07

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXIV) […]

  2. Tortionarul roman in comunism | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 3rd, 2018 at 17:04

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXIV) […]

  3. Rezistenta armata anticomunista (III) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 3rd, 2018 at 20:57

    […] Analiza dictaturii comuniste (LXIV) […]

Adauga un comentariu