Cu sufletul la gară
joi, aprilie 18, 2024 18:22
Moartea domnului Lăzărescu (2005); scenariu: Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu; regia: Cristi Puiu; cu: Ioan Fiscuteanu, Luminiţa Gheorghiu etc.; un premiu Cannes, 2 nominalizări Academia Europeană de Film.
Recunosc, îmi plac filmele de acţiune. Cel mai tare mă excită cele americane. Ştiu, băieţii, meserie. Şi au respect faţă de spectatori, nu te lasă să aţipeşti. În filmele acestea, regulile sunt clare: întotdeauna undeva, într-un colţ al poveştii, ticăie o bombă. Iar noi ne mobilizăm alături de forţele binelui şi ne aruncăm trup şi suflu în luptă pentru a împiedica răul să se producă. Şi începe filmul, respectiv goana demnentă cu tot ce permit imaginaţia şi bugetul autorilor: muşchi, maşini, avioane, rachete, vehicule parapsihotronice.
Ei bine, am descoperit o capodoperă a genului realizate nu în studiourile superfiţoase ale americanilor, ci aiciaşa, la Bucureşti, cu mijloace mult mai lesnicioase. Bomba care dă sens story-ului este amplasată în corpul domnului Lăzărescu, un cetăţean de la bloc.
La ora la care începe vizionarea, în creierul acestui domn începe să ticăie un proces hemoragic. Forţele binelui sunt domnul Lăzărescu însuşi, vecinii, infirmiera de pe Ambulanţă, şoferul, sistemul sanitar românesc, limba română şi spiritul umanitar. Toţi aceştia încearcă să oprească o catastrofă biologică.
Conform regulilor suspansului, suntem într-o cursă delirantă contra cronometru. O cursă cu adevărat nebună în care fiecare dintre eroii care gonesc să oprească o catastrofă biologică serveşte, mai întâi, o cafea. În România, timpul nu este o prioritate. Timpul goneşte, românii stau.
În deplină armonie cu dinamica evenimentelor, totul e filmat din mână. Şi e filmat totul, natur. E o vivisecţie în carnea existenţei noastre, pe care o descoperim nu numai de un umor negru nebun, ci şi, iată, plină de suspans. Moartea domnului Lăzărescu este o capodoperă a thriller-ului românesc. („Academia Caţavencu”, nr. 687/2004)
Citeste si articolele:
