Sistemul penitenciar in Romania comunista (II)

sâmbătă, iunie 6, 2009 5:49
Posted in category Dictatura comunistă

ComunismSistemul penitenciar în România comunistă

Studii de caz
Închisoarea din Sighet (1950 -1955)

Istoricul Constantin C. Giurescu nota şi el în amintirile sale referitoare la perioada detenţiei de la Sighet: „În cursul primei săptămâni n-am avut, de altfel, decât arpacaş şi fasole, masa de seară fiind întotdeauna repetarea celei de la prânz, dar mai slabă, uneori mult mai slabă. Chiar din a treia zi a detenţiunii la Sighet, începe să-mi fie foame, o foame aproape permanentă şi care, în ultimele zile, ajunge o adevărată obsesie. La jumătate de ceas după ce ai isprăvit de mâncat prânzul ti-e foame; senzaţia creşte treptat şi atinge maximum la cinci şi jumătate seara, în momentul când, de obicei, sună clopotul de cină. După zeama chioară de seară, nu ai nici măcar jumătatea de ceas de răgaz de la prânz; ţi-e foame chiar din momentul când ai terminat de mâncat”12.

Potrivit documentelor oficiale ale penitenciarului, în anul 1950, deţinuţii din închisoarea de la Sighet aveau ca raţie „250 gr. pâine (5 zile pe săptămână), 250 gr. mălai (2 zile pe săptămână) şi câte 50 gr. mălai zilnic, pentru terci, iar dintre alimentele raţionalizate zahăr 250 gr. lunar, ulei 50 gr. lunar, şi carne 250 gr. săptămânal”13. La 21 octombrie 1950, Direcţia Generală a Penitenciarelor stabilea alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor în timpul iernii 1950-1951: „În tot timpul iernii, alimentele de bază pentru hrana deţinuţilor vor fi prazul, cartofii şi varza. Veţi folosi în cea mai largă măsură cartoful pentru alimentarea deţinuţilor, pe considerentul că sunt supuşi unei degradări rapide, având mai ales în vedere calitatea lor inferioară. Veţi înlocui ceapa, arpacaşul şi fasolea prin praz în modul următor: ceapa va fi înlocuită parţial prin praz, care o va înlocui şi la prăjit. Va fi micşorată raţia zilnică de arpacaş pentru fiecare deţinut, iar raţia astfel micşorată va fi înlocuită parţial prin praz. În acest sens, în compoziţia mâncării de praz vor intra şi 25-30 gr. arpacaş. Fasolea se opreşte din consum, fiind lăsat ca o rezervă după epuizarea tuturor celorlalte alimente, pe considerentul că poate fi conservată în condiţii bune, datorită rezistenţei ei. Varza, va constitui deasemenea un aliment de bază al deţinuţilor, pe tot timpul iernii”14.

Începând din vara anului 1953, regimul alimentar din penitenciarul de la Sighet se ameliorează simţitor, iar acest lucru a fost remarcat şi de foştii deţinuţi: „La 1 iulie 1953, dimineaţa în loc de terci, am primit cafea neagră, accentuat dulce; surprindere generală la noi în celulă şi în celelalte; înainte de masă, la distribuirea pâinii miliţianul oferă porţie dublă, o bucată de pâine de 500 de gr.; apoi am văzut că primim marmeladă dublă, de două ori cât înainte; apoi, în loc de arpacaş, care s-a rărit până la completa dispariţie, primeam gamela plină de macaroane cu marmeladă, altădată cu brânză, apoi griş cu lapte, griş cu marmeladă şi mai mare surpriză, la câteva zile au început să ne dea câte o ceaşcă de lapte; de două ori carne pe săptămână, care nu se mai servea pescuită din ciubărul cu ciorba, ci pe o tavă, cusută din scânduri, erau bucăţele aşezate în şire, pe care le luam noi pe rând, la uşa celulei; mai târziu s-a dat carne de trei ori pe săptămână, laptele seara se dădea tot după masă, ca lapte acru ori altădată cafea cu lapte dimineaţa iar noi nu ştiam ce poate însemna această îmbunătăţire după mai bine de trei ani: moartea lui Stalin sau apropierea eliberării”15.
Fraza repetată mereu „medicamentele sunt inutile, să lăsăm natura să lucreze”16 de medicul închisorii de la Sighet caracterizează regimul sanitar17 din penitenciar, unde pe lângă vizita de

11 Iuliu Hossu, op. cit., pp. 243-246
12 Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), introducere de Dinu C. Giurescu, ediţie îngrijită, anexe şi indice de Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 74.
13 Arhiva Penitenciarului Baia Mare, Fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
14 Ibidem.
15 Iuliu Hossu, op. cit., p. 330
16 Alexandru Raţiu, Biserica furată, Cluj-Napoca, Editura Argus, p. 40.
17 Generalul Gheorghe Mihail, fost deţinut la Sighet, a reliefat câteva trăsături ale regimului sanitar: „Asistenţa medicală era iluzorie, iar medicamentele, inexistente. Cele mai curente afecţiuni se datorau subalimentaţiei, care ducea la scăderea în greutate, „topirea” muşchilor, la slăbiciune extremă, gingivite, căderea dinţilor, la boli de inimă, de ficat şi rinichi, la afecţiuni intestinale şi la ulcere. Sunt frecvente şi bolile pulmonare, de la bronşite, angine, pleurezii, la numeroase cazuri de tuberculoză; nu lipseşte nici tifosul exantematic, datorită păduchilor care colcăie peste tot; mulţi suferă de tulburări psihice, nevroze, psihoze, coşmaruri, schizofrenie, deliruri, insomnii, instabilitate psihică, multe dintre ele necesitând tratamente şi spitalizări sau izolări”; Generalul Gheorghe Mihail în „Memoria”, nr. 27, p. 32.


rutină18, a doctorului Iosif Lungu19 deţinuţii primeau doar nişte banale medicamente. Deţinuţii politici de la Sighet au fost lipsiţi, datorită caracterului special al închisorii, bazat pe un regim de izolare totală, de posibilitatea unor tratamente medicale de specialitate.

În perioada 1950-1955, personalul închisorii din Sighet a cunoscut o permanentă schimbare, rare fiind cazurile în care unii din gardieni au rămas în funcţie de la mijlocul anului 1950 până în luna iulie 1955. Istoricul Constantin C. Giurescu caracteriza astfel sistemul din penitenciar: ,,Neîncrederea tuturor în toţi, spionajul tuturor contra tuturor, acestea erau principiile de bază în raporturile dintre cei ce alcătuiau personalul închisorii. O atmosferă de teroare nu numai în ceea ce priveşte pe deţinuţi, dar şi pe gardieni”20.

Directorul închisorii în perioada mai 1950-iunie 1955 a fost Vasile Ciolpan21. Din mărturiile celor care au trecut prin închisoarea din Sighet, confirmate prin documentele de arhivă, în perioada 1950-1955, în penitenciar au existat patru ofiţeri de securitate, aceştia fiind de fapt cei care controlau totul în închisoare, atât pe deţinuţi, cât şi pe gardieni. Primul dintre securiştii din penitenciar, locotenentul Manea Petru, poreclit de deţinuţi „Mutul”, avea obiceiul să spună că suferă şi el de aceleaşi boli de care se plângeau deţinuţii. După el a venit un personaj „mic de statură şi rău”, locotenentul Bertea Vasile, numit de deţinuţi şi „Tebeceul”, înlocuit la rândul său de sublocotenentul Tâmp Gheorghe, poreclit „Gorila”22. În luna noiembrie 1953, în penitenciar apare un nou ofiţer de

18 Episcopul Iuliu Hossu nota în memoriile sale: „Doctorul trecea prin toate celulele o dată pe săptămână, dar cel puţin la noi nu spunea nici un singur cuvânt; privirea întunecată, părea supărat pe noi; se uita în jur, tăcea şi ieşea; dacă cineva dintre fraţi cerea ceva pentru stomac spunea sanitarului să noteze; cât am fost la Sighet nu s-a atins cu mâna de nici un bolnav la noi. Sanitarul, înalt şi puternic ca un munte, se târguia pentru tot aspirinul, nu era darnic deloc, deşi era un om deschis şi intra câteodată în vorbă cu fraţii”; Iuliu Hossu, op. cit., p. 298.
19 Iosif Lungu născut în 1910 la Iaşi, absolvent, în 1938, a Facultăţii de Medicină a Universităţii din Iaşi. În mai 1947, şi-a schimbat numele din Ludescher în Lungu, iar în luna iunie a fost repartizat la Spitalul Sighet ca medic secundar la secţia maternitate, iar din 1948, a trecut la secţia de chirurgie. Membru PCR din 1945, a devenit, doi ani mai târziu, secretarul organizaţiei de bază din Spitalul Sighet. Prin Decizia nr. 578 din 1 iulie 1950, semnată de Marin Jianu, ministrul adjunct de Interne, a fost angajat cu jumătate de normă ,,ca medic consultant la penitenciarul Focşani, cu serviciul la penitenciarul Sighet, începând din data de 1 mai 1950, cu un salariu de 11 600 lei”. În paralel, Lungu Iosif, medic chirurg, specialist în obstretică-ginecologie, spre a putea da un randament mai mare”; Arhiva Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dosar 561.
20 Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 105.
21 Vasile Ciolpan s-a născut la 8 ianuarie 1920, în comuna Vişeul de Jos, judeţul Maramureş, dintr-o familie de ţărani săraci. Absolvent a trei clase primare, a lucrat ca muncitor forestier la diferite exploatări din ţară. În luna martie 1944 a fost înrolat în armata maghiară, în Batalionul 12 Vânători de Munte, luptând pe Frontul de Est, în zona Colomeea din Ucraina. La 23 iulie 1944 a fost luat prizonier de armata sovietică, fiind dus în lagărul 100/i din localitatea Novozaporoje. În timp ce era în lagăr, la 8 aprilie 1945, s-a înscris în Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, alcătuită din prizonieri de război români în URSS, comandată de generalul Mihail Lascăr. În luna octombrie 1945, Vasile Ciolpan s-a întors în ţară cu Divizia Horea, Cloşca şi Crişan, fiind lăsat la vatră în februarie 1946. În primăvara anului 1947 s-a angajat pe şantierul Salva-Vişeu, iar după absolvirea Şcolii de partid de trei luni de la Baia Mare fost numit secretar cu propaganda în zona natală. În urma recomandării trimise de Comitetul judeţean de partid Maramureş, prin Decizia nr. 22 598 din 15 iulie 1949, semnată de Marin Jianu, ministru adjunct de Interne, a fost angajat ,,educator politic” la penitenciarul Sighet, prin Decizia 367 din 8 mai 1950, semnată de Marin Jianu, începând din 1 mai 1950, Vasile Ciolpan a fost încadrat ,,director la penitenciarul Plătăreşti [prin Decizia nr. 474 din 8 iunie 1950, penitenciarul Plătăreşti (Ilfov) a fost mutat la Sighet] din data de 1 mai 1950, cu un salariu de 12 500 lei”. La 1 iulie 1951, prin Decizia nr. 268/951, a devenit cadru militar, primind gradul de locotenent şi funcţia de director al penitenciarului din Sighet. În urma mai multor rapoarte trimise de Satmari Alexandru, ofiţerul de contrainformaţii al închisorii şi a unor anchete succesive în penitenciar, la 9 iunie 1955, a fost destituit din funcţia de comandant al penitenciarului Sighet, fiind acuzat de ,,abateri grave de la regulament, prin reaua gestionare a obiectelor de valoare şi a efectelor particulare ale deţinuţilor, prin lipsa unei evidenţe legale, prin lipsurile constatate la efectele particulare ale deţinuţilor şi prin încurajarea şi tolerarea sustragerii de alimente din raţia deţinuţilor, alimente ce au fost consumate de cadrele unităţii în frunte cu comandantul”. La 31 august 1955 a fost trecut în rezervă şi trimis în judecată fiind învinuit de ,,abuz şi neglijenţă în serviciu”, dar la 27 aprilie 1956, Procuratura Militară Cluj a hotărât clasarea dosarului ,,întrucât din ancheta efectuată nu rezultă o lipsă reală cu privire la obiectele personale din pachetele deţinuţilor, iar cei interesaţi (adică deţinuţii – n.n.) nu au reclamat acest fapt”. După trecerea în rezervă, Vasile Ciolpan a lucrat la un centru de colectare a laptelui şi la Sfatul popular raional Sighet; Arhiva Administraţiei Naţionale a Peitenciarelor (ANP), dosar nr. 1302.
22 Constantin C. Giurescu, op. cit.,, p. 129.


securitate, Satmari Alexandru, având gradul de locotenent major. Profesorul Constantin C. Giurescu îşi aminteşte că Nicolae Sibiceanu23 l-a botezat imediat ,,Martel”, după numele coniacului întrucât avea trei stele pe epolet24. Misiunea ofiţerilor de securitate din penitenciar era de a ţine sub observaţie activitatea din închisoare, având posibilitatea de a întocmi rapoarte despre toţi angajaţii, inclusiv despre director. În activitatea informativă aceştia se bazau pe relatările şi notele informative furnizate atât de o parte a personalului închisorii, cât şi de unii deţinuţi25.

O categorie aparte din cadrul personalului o reprezentau gardienii, unii apreciaţi în unele cazuri de deţinuţi, alţii fiind detestaţi. În foarte puţine cazuri deţinuţii cunoşteau numele real al gardienilor, în general aceştia primeau nume convenţionale pentru a putea fi recunoscuţi. Numele convenţionale ale gardienilor erau date fie după asemănarea lor cu persoane cunoscute de toţi în cadrul unui colectiv, fie după profesia lor anterioară, fie după unele caracteristici fizice. În codul propriu al deţinuţilor unii gardieni erau desemnaţi numai cu iniţiale, acestea exprimând modul în care erau ei apreciaţi. Astfel, sunt menţionaţi unii gardieni cu siglele: B1, B2, B3 – B venind de la bestie sau J1, J2, J3 – de la javră. Iată câteva exemple de nume date gardienilor din penitenciarul de la Sighet: „Habsburgul”, „Mongolul”, „Pithecantropus Erectus”, „Nazone”, „Aviatorul”, „Păsărilă”.26

Condiţiile inumane din penitenciar, adăugate vârstei înaintate a celor întemniţaţi şi stării lor de sănătate precare, au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii celor închişi la Sighet, încât în perioada mai 1950- iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de persoane, 53, adică 25%, au decedat. Printre aceştia erau prim-miniştri, academicieni, profesori universitari şi episcopi. Trupurile acestora au fost transportate în timpul nopţii cu o căruţă, iniţial în cimitirul oraşului, iar de la mijlocul anului 1952, la Cimitirul Săracilor, situat la marginea Sighetului şi aruncate în gropi rămase până azi anonime27.

În intervalul mai 1950- iulie 1955, la penitenciarul din Sighet, cu trei excepţii din anul 195528, nu s-au întocmit acte de moarte pentru cei decedaţi, această operaţiune realizându-se abia în 195729, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi30.

23 Nicolae Sibiceanu (1907-?), membru al Partidului Naţional Liberal, subsecretar de stat în perioada interbelică. Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950 a fost încarcerat la Sighet până în luna iulie 1955.
24 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 97.
25 Informaţii orale oferite de Alexandru Satmari lui Robert Fürtös, iunie 2003.
26 Constantin C. Giurescu, op.cit., p 106-129.
27 Vasile Ciolpan declara la 4 iunie 1955, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii: ,,Începând de pe data de 5/6 mai 1950, a început să sosească dube cu deţinuţi. Odată cu deţinuţii a venit şi fostul ministru adjunct de Interne, Jianu Marin, împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo două zile aici în localitate. Însăşi fostul ministru a repartizat deţinuţii pe camere, la una din dube a venit un deţinut deja mort şi unul nebun, pe cel mort a dat ordin să vie căruţa de la spital şi a fost dus la spital pentru a fi îngropat şi a spus că să se facă un proces-verbal de constatare a morţii şi să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. Întrebând că pe viitor cum să se procedeze, mi s-a spus că tot la fel să se facă proces-verbal şi să semneze doi medici. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. Fostul colonel Baciu a fost de faţă când s-a hotărât felul cum va trebui în viitor să se procedeze cu cei morţi şi în felul acesta am stabilit locul, cu fostul căpitan al Securităţii judeţene din Sighet, Mureşan Alexandru, cu care am stabilit unde trebuia să fie înmormântaţi. În anul 1950, în 1951 şi în 1952, până într-un timp i-am îngropat în cimitirul oraşului, dar datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii din oraş pentru a stabili un nou loc mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de căpitanul Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care este în afară de oraş. Pentru păstrarea secretului, îngroparea cadavrelor s-a efectuat numai noaptea, iar mormintele au fost mascate ca să nu se mai poată identifica. Deţinuţii decedaţi în anul 1950 şi în 1951 au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”; AANP ANP, dosar 1302.
28 Este vorba de Ion Sandu (economist, ministru adjunct în guvernul Groza), Constantin Simian (fruntaş PNŢ, fost subsecretar de stat la MAI) şi Grigore Dimitrescu (membru PNL, fost guvernator al BNR) decedaţi în intervalul mai-iunie 1955; Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (AMVCR), Fond Penitenciar Sighet Principal, dosar Acte de moarte, ff. 152-154.
29 Având în vedere contextul intern şi internaţional din vara anului 1955, când penitenciarul redevine de drept comun, autorităţile s-au confruntat cu tot mai multe presiuni din partea familiilor celor morţi la Sighet, care doreau să afle ce s-a întâmplat în aceşti ani. Nedispunând de nici un act legal, nu puteau reglementa juridic o serie de situaţii care presupuneau existenţa unor asemenea documente, pretinse de lege. În luna iunie 1956,


În anul 1955, pe fondul destinderii pe plan internaţional şi odată cu creşterea interesului României vremii de a fi acceptată în Organizaţia Naţiunilor Unite, autorităţile comuniste au hotărât să întreprindă câteva măsuri de bunăvoinţă. În acest sens trebuie văzută eliberarea unui număr important de deţinuţi politici sau transformarea penitenciarului din Sighet, a cărui faimă a ajuns în Occident, din nou, în închisoare de drept comun. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1199 din 26 iunie 1955, deţinuţii din penitenciarul Sighet au fost împărţiţi în trei categorii: o parte puşi în libertate, alţii eliberaţi din penitenciar, dar fixându-li-se domiciliu obligatoriu, iar cei din a treia categorie urmau să fie transferaţi la alte penitenciare31. Astfel, la începutul lunii iulie 1955, o mică parte din deţinuţii politici de la Sighet au fost eliberaţi revenind la familiile lor, nu şi la fostele lor locuinţe, confiscate între timp de autorităţile comuniste, însă majoritatea au fost trimişi cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan sau transferaţi la alte penitenciare din ţară.

Până în luna august 1977, când a fost dezafectat, în penitenciarul din Sighet au mai fost încarceraţi doar ocazional deţinuţi politici, pentru perioade foarte scurte, însă nu din rândul elitelor.

ministrul adjunct al Afacerilor Interne, generalul Gheorghe Pintilie a ordonat serviciului care se ocupa cu evidenţa deţinuţilor din Ministerul de Interne să comunice sfaturilor populare din ţară că ,,deţinuţii respectivi au murit în penitenciar în anul, luna, ziua, pentru ca Sfaturile Populare să-i scoată din evidenţă”29. Dacă se iau în considerare şi presiunile externe se poate explica de ce în 1957 autorităţile au început o campanie de întocmire a certificatelor de deces, potrivit Decretului 200/1957, privind înregistrarea deceselor din penitenciare. În aceste condiţii îşi începe activitatea maiorul Vasile Nica de la Direcţia Generală a Penitenciarelor, care a plecat de la Bucureşti, din ordinul Ministerului de Interne, a trecut pe la mai multe penitenciare din ţară, printre care Timişoara şi Cluj, înainte de a ajunge la Sighet. Analizând actele de moarte întocmite la Sighet se constată următoarele: din 51 de acte, 42 sunt datate 20 iulie 1957, iar 9 au data de 13 august 1957, toate având semnătura lui Vasile Nica; ACNSAS, fond D, dosar 73, vol.1, ff. 2-21; AMVCR. fond Penitenciar Sighet Principal, dosar Acte de moarte.
30 La 4 iunie 1955, Vasile Ciolpan, directorul penitenciarului din Sighet a declarat, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii: ,,Faptul că noi n-am făcut nici un act de deces, ci numai proces-verbal este că aşa ni s-a dat ordine verbale de către fostul ministru Jianu şi de fostul colonel Baciu Ion, constituind pentru noi o sarcină de partid şi de stat şi, mai mult, un secret de stat. În anul 1955, când a venit comisia de anchetă în frunte cu tov. căpitan [Ioan] Târnoveanu, mi s-a arătat că acest lucru este ilegal. În urma acestui fapt am făcut raport şi am cerut lămuriri de felul cum trebuie să fac cel puţin în viitor. După raport am primit ordin că trebuie să facem acte de deces la Sfatul Popular al oraşului, iar acest ordin dat l-am şi pus în practică cu primul caz care l-am avut. Pentru că dacă ar fi fost ordin ca să le facem acte de deces n-ar fi constituit niciodată o greutate, ci din contră o uşurinţă prin faptul că n-ar fi trebuit să facem groapă noaptea şi nici nu l-am fi înmormântat noaptea, ci am fi lucrat ziua şi fără nici o teamă din partea nimănui. Dar fiind ordin că este secret şi că noi trebuie să aplicăm dictatura proletariatului, aşa cum ne-a învăţat partidul, noi am aplicat acest lucru cu cel mai mare secret şi mai ales când am cunoscut că cine sunt deţinuţii n-aş fi spus un cuvânt nimănui, mai bine să se fi întâmplat orice decât să arăt cuiva ce se petrece la noi”; AANP, dosar nr. 1302.
31 ACNSAS, dosar 123, vol. 1, ff. 1-76.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

5 Responses to “Sistemul penitenciar in Romania comunista (II)”

  1. Analiza dictaturii comuniste (XLIX) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 13th, 2015 at 18:42

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) […]

  2. Disidenţi români celebri (I) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 20th, 2015 at 8:10

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) […]

  3. Analiza dictaturii comuniste (L) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 25th, 2015 at 16:07

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) […]

  4. Analiza dictaturii comuniste (LI) | A șaptea dimensiune says:

    septembrie 27th, 2015 at 18:47

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) […]

  5. Analiza dictaturii comuniste (LII) | A șaptea dimensiune says:

    octombrie 2nd, 2015 at 11:07

    […] Analiza dictaturii comuniste (XLVIII) […]

Adauga un comentariu