A șaptea dimensiune

Mamelor din lumea-ntreagă, eu vă dau un singur film

Un film (Todo sobre mi madre – Totul despre mama mea, Spania, 1999; regia: Pedro Almodovar; cu: Cecilia Roth, Elroy Azorin, Marisa Paredes, Penelope Cruz etc.) în care o mamă îşi pierde fiul, dar îşi găseşte rostul adoptând un alt copil, făcut de o altă femeie cu acelaşi tată, ay, ay, ay, s-ar putea numi telenovelă. O peliculă în care tatăl celor doi copii este, graţie schimbărilor de sex, femeie, ha, ha, ha s-ar chema, foarte simplu, comedie. În fine, o producţie îmbibată de lacrimi, decese, drame adânci şi sfâşieri ample, stimaţi spectatori, ar putea fi socotită, în limbaj clasic, o melodramă. Dar când regizorul e ăla care e, iar eroinele poveştii sunt nişte actriţe numa’ una ş-una, ei bine, tot acest ciudat amestec de tele-tragi-comi-almododramă se numeşte pur şi simplu film, film pe bune, adevărat.

Şi dacă pomenim doar de eroinele lui don Pedro, nu vorbim deloc aiurea în tramvaiul numit, uneori, dorinţă. Căci în această creaţie dedicată tuturor femeilor şi mamelor, bieţii bărbaţi apar mai mult ca absenţă – nişte personaje incomplete, şterse sau ridicole. Purificate de mâzga în care le târăşte percepţia comună, curvele şi transsexualii sunt fiinţele ce dau sens unei lumi încărcate de o umanitate elementară. O lume care îşi regăseşte în film, întreagă, toată tristeţea şi, deci, frumuseţea ei. Vedeţi acest film. Merită! Şi, dacă o să bociţi niţeleş, să nu vă fie deloc ruşine. (“Academia Caţavencu”, nr. 449/2000)

Citeste si articolele:

• Filme vechi, dar bune (VI)
• Filme vechi, dar bune (V)
• Filme vechi, dar bune (IV)
• Filme vechi, dar bune (III)
• Filme vechi, dar bune (II)