N-aş da Dogville de la mine
vineri, octombrie 18, 2019 19:16Dogville (2003); regia: Lars von Trier; cu: Nicole Kidman, Lauren Bacall, John Hurt etc.
În Împăratul muştelor, o carte celebră a lui William Golding, nişte copii, rămaşi din cauza unui accident pe o insulă izolată, ajung să se bestializeze şi să se omoare între ei, într-o luptă animalică pentru putere. Mai urât decât orice în acea carte era revelaţia că omul este fascinat de crimă şi că, în anumite condiţii, natura umană este predispusă să dea jos tot ce au pus mii de ani de evoluţie şi civilizaţie pe ea şi să rămână în pielea goală. M-am gândit la “Împăratul muştelor”, pe măsură ce curgea filmul lui Lars von Trier, Dogville.
Liniştea unui orăşel cu case desenate cu creta pe o scenă, populat de vreo 20 de locuitori, este tulburată de împuşcături. O tânără misterioasă apare din noapte căutând adăpost. Minuscula comunitate e de acord să o ţină ascunsă, acceptând în schimb mici servicii aproape simbolice ca plată pentru effort. Oamenii sunt circumspecţi, sau o plac, sau nu o plac. Un tânăr scriitor, un grădinar, un copil, o gospodină de culoare, un bătrân orb, un şofer, o pensionară maniacă sunt stâlpii acestui mic şi cumsecade univers uman. Oraşul e împărţit în două de o stradă Elm şi, distrat, te gândeşti când o să apară monstrul din filmul Coşmarul de pe Elm Street, fără să ştii că deja l-ai văzut. Toţi aceşti oameni sunt alcătuiţi din pofte, frustrări, instincte sexuale, egoism şi o ipocrizie care le dă o formidabilă capacitate de a se scuza pentru pentru tot. Ce fac ei – mai bine vedeţi filmul –, n-are rost să o spun eu aici.
Dar câinele abstract al oraşului, închipuit doar printr-o linie de cretă, care se transformă la sfârşit într-un câine adevărat, e o metaforă-avertisment că totul se poate actualiza oricând. Un film care trebuie văzut neapărat, chiar şi pentru bucuria de a vedea că Nicole Kidman, în sfârşit, joacă şi ea ceva. (“Academia Caţavencu”, nr. 631/2004)
Citeste si articolele: