Interludiu normal, de primăvară
sâmbătă, mai 26, 2018 12:20Ajuns cu povestitul istoriei românilor aici şi văzând zorii Evului Mediu mijind sfios, povestitorul tăcu. Tăcu şi începu să scrie un episod de tranziţie, între epoca marilor migraţii şi cea a micilor incursiuni de pradă. După cumani şi pecenegi au urmat aşadar tătarii şi turcii. Numai că aceşti noi năvălitori n-au constituit niciodată un aport etnic semnificativ la fibra milenară a românului, ei mulţumindu-se cu jaful în sine. Odată cu declinul cumanilor, prin poarta Bugeacului n-a mai intrat nimeni peste noi şi, începând cu acel moment, strămoşii noştri îşi puteau face o imagine completă despre cum va arăta genotipul strănepoţilor lor.
Ar fi bine să lămurim ocupaţia românilor pe parcursul migraţiilor. Ar fi bine, zic, deşi este imposibil. Totuşi, din slabele înscrisuri, din puţinele mărturii, din rarele vestigii găsite de arheologi, se pare că strămoşii noştri au existat. Au conlocuit cu năvălitorii, au supravieţuit pârjoalelor de rutină, i-au asimilat pe unii şi i-au atras în capcane pe alţii, au cultivat cereale pentru barbari, au crescut vite, fete şi albine, au cântat din fluier, au compus balade, au vorbit latina, au cântat, au dansat, au ambuscat, cum au putut şi ei mai bine – pe scurt, au făcut o magistrală figură de supravieţuire, pentru care recunoştinţa noastră va fi mereu prea puţină.
Dar să nu ne pierdem cu firea şi să ne păstrăm cumpătul, căci din episodul următor intrăm într-o nouă epocă. Şi dacă cititorul, cuprins de teama prezentului, se întreabă către ce epocă ne îndreptăm cu povestirea, noi îl liniştim spunându-i că, în nici un caz, spre cea de azi. (“Academia Caţavencu”, nr. 455/2000)
Citeste si articolele: