Mihai, file de bataie

joi, noiembrie 23, 2017 17:38
Posted in category Istorie

Mihai, file de bataieImediat ce le spulberase ienicerilor, la Călugăreni, încrederea în viaţă, Mihai Viteazul şi-a zis că, dacă tot e încălzit, n-ar strica să-i tăvălească oleacă şi pe başbuzucii rămaşi în excursie prin Muntenia, că nu se ştie când s-o mai ivi ocazia. Aşadar, în 1596, pasiunea domnului pentru scrimă cu securea s-a văzut pe deplin satisfăcută, atât cu ajutorul turcilor sadea, cât şi cu participarea rudelor lor mai migratoare, tătarii.

Mai întâi, ca să se pună bine cu vecinii, Mihai îl trimite – sau, mă rog, o trimite – pe Baba Novac să pustiască puţin posesiunile sultanului din Bulgaria. Baba nu aşteaptă să i se spună de două ori şi face Vidinul una cu pământul, Plevna – una cu cenuşa şi Babadagul (District of Dobrogea) – una cu retragerea. Victoria uşoară a trupelor de jaf şi eliberare îi convinge pe ostaşii români să anticipeze marea victorie contra bulgarilor din 1913, înaintând, ca şi atunci, până la Sofia.

Numai că povestea asta cu plimbarea valahului pe paşalâcul Islamului ca pe tarlaua lu’ tac-su i-a declanşat lui Mehmed al III-lea o criză de entuziasm cu spasme, urlete şi tăvăleli. După ce medicii l-au readus în simţiri, sultanul a simţit că, dacă nu-l jupoaie personal pe Mihai, viaţa nu mai merită trăită. Şi într-adevăr, la 13 octombrie 1596, ea n-a prea meritat trăită de locuitorii cetăţii Agri, cei pe care s-a revărsat mai întâi simpatia padişahului. Două săptămâni mai târziu, cu criza de nervi încă nevindecată, Mehmed a făcut terci la Keresztes coaliţia creştină condusă de arhiducele Maximilian şi de Sigismund Bathory. Asta a făcut ca, pentru Mihai, situaţia să devină realmente naşpa, deoarece, colac peste pupăză, tătarii şi-au făcut drum prin Ţara Românească taman în acel moment.

Dar, viteaz cum îl ştim, n-a disperat, ci, dimpotrivă, a simţit cum îl cuprinde disperarea. Căci, în timp ce hoardele frigeau Buzăul, Gherghiţa şi Bucureştiul la foc mic, el se uita la clepsidră din cinci în cinci minute, şa afle primul când tătarii se împrăştie. Şi potrivit unor legi misterioase, ştiute doar de ei, migratorii s-au împrăştiat pe la ora cinci, cinci şi ceva, din motive care au rămas neelucidate până în ziua de azi. Atunci, cetele mici de români s-au năpustit asupra cetelor foarte mici de tătari şi le-au jefuit de prada jefuită anterior. Mai mult, acţiunea a fost un adevărat succes, în sensul că, în cele din urmă, cei câţiva călăreţi nogai rămaşi în viaţă s-au stabilit definitiv în Dobrogea, jurându-şi să nu mai calce în Muntenia câte zile or avea ei. Cu prilejul unei ambuscade minuţios pregătite de valahi, grupul de care vorbeam, dându-şi seama repede câte zile mai are, şi-a respectat pe loc promisiunea până la ultima suflare.

Această ultimă, dar preţioasă victorie i-a adus lui Mihai multe aplauze. Sârbii şi bulgarii, care ton unelteau să le trântească turcilor Poarta-n nas, l-au rugat să-i conducă. Apusul l-a poftit în Liga Sfântă. În fine, în 20 iulie 1597, Sultanul însuşi l-a recunoscut pe Mihai domn pe viaţă. Şi, din acel moment, până în 1601, toţi aceştia se vor strădui să-i facă domnia cât mai scurtă. (“Academia Caţavencu”, nr. 380/1999)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

Adauga un comentariu

*

Ro2.ro Free PageRank Checker